ComenteazăÎn 2014, Camelia și Cătălin Frandeș, care au acum 55 și 56 de ani, au devenit cetățeni britanici. Au dat un test din istoria și geografia Angliei, pentru care s-au pregătit câteva săptămâni. În 2007, și-au cumpărat o casă în rate în orașul Rugby, care a costat 157.000 de lire și pentru care plătesc o rată lunară de 500 de lire. Fiica lor, Ioana, care are acum 24 de ani, și fiul lor, Andrei, 22 de ani, au devenit cetățeni britanici în 2016. Familia trăiește de 18 ani în UK.
„Dacă lucrezi în Anglia, nu mai ai grija zilei de mâine”
Iubitul Ioanei este afgan, iar iubita lui Andrei este franțuzoaică. Când Noah, iubitul Ioanei, e invitat la masă, Camelia nu gătește porc. S-a obișnuit și cu faptul că Andrei e vegetarian, deși se plânge uneori că nu mai știe ce să gătească pentru atâtea gusturi.
N-au fost niciodată genul de români care să pună bani deoparte și au preferat să călătorească și „să investească în copii”. În fiecare vacanță de iarnă au fost împreună cu copiii lor în Franța, în Germania sau în Elveția, „oriunde era zăpadă”. În fiecare vară, i-au dus pe copii în România, la Iași, la București, la Sighetu Marmației sau la Marea Neagră, au vizitat Memorialul Durerii, Cimitirul Vesel și multe alte locuri.
„Dacă lucrezi în Anglia, poți să-ți permiți orice și nu mai ai grija zilei de mâine”, spune Camelia. „Pot să-mi permit să-mi cumpăr ce vreau, să mă duc în vacanță, să țin doi copii la facultate”.
„Umorul meu englez e mai sarcastic, dar umorul de români e cu înjurături”
Andrei Frandeș este student la Medicină în anul III la Universitatea din Oxford. A fost întotdeauna bun la matematică, fizică, chimie, biologie, dar și la engleză, pentru că tatăl lui l-a încurajat să citească.
Și-a dorit să studieze Medicina la una dintre cele mai bune universități din lume, așa că a aplicat la Oxford, deși profesorii lui i-au spus că sunt puține șanse să fie acceptat. Mulți dintre tinerii care studiază la Oxford provin din familii bogate și au învățat la școli private, nu la școli de stat, precum Andrei.
În 2019, a fost admis la Oxford și acum se pregătește să devină medic psihiatru sau neurolog, pentru că îl apreciază pe Oliver Sacks, un neurolog și un scriitor renumit. Prima carte de Oliver Sacks a citit-o în română din biblioteca tatălui său – Omul care își confunda soția cu o pălărie.
Andrei și sora lui, Ioana, au învățat să citească în română singuri, pentru că n-au studiat niciodată limba la școală. „Pot să ghicesc câteodată de cum sună cuvântul dacă trebuie să pun liniuță, dar nu totdeauna îs corect”, spune Andrei.
Când era la liceu și locuia cu părinții, Andrei știa mai bine limba română, dar de când s-a mutat la Oxford, a uitat unele cuvinte, pentru că vorbește numai în engleză. El și sora lui folosesc româna doar când se ceartă sau glumesc. „Umorul meu englez e mai sarcastic, dar umorul de români e cu înjurături. Când tata se supără când conduce prin România, scoate din capul lui înjurături”.
Înainte de pandemie, Andrei și familia lui o vizitau în fiecare an pe bunica Vica din Roman, care are acum 88 de ani. „Îmi place foarte mult unde am fost născut, unde îs din România”, spune Andrei. „Și dacă am fost crescut în Anglia, tot îs român”.
Când merg în România, stau toți patru în casa bunicii, care nu concepe să-i lase să doarmă la hotel, și folosesc toaleta din curte și „dușul de la cișmea”. „Îmi place să mă duc înapoi și să realizez că îs foarte lucky (norocos, trad.), că mama și tata au lucrat foarte greu când au venit în Anglia”, spune Andrei. „Nu zic că în România «Wow, oamenii îs săraci, uite cum trăiesc» – cred că asta e disrespectful (lipsit de respect, trad.). Spun că e diferit acolo și e important să văd cum alți oameni trăiesc și de unde am venit”.
Când era mic și se întâlnea la Roman cu verișorii lui, se mira că cea mai mare dorință pentru niște copiii de 13-14 ani era să câștige bani, o preocupare pe care el n-o avea la vârsta aceea, când jucau fotbal și mergeau la cules de nuci. „Dacă nu veneam în Anglia, probabil nu mă duceam la universitate; aș fi stat cu băieții la bloc. Și nu spun asta că «Wow, că am venit în Anglia, îs mai bun decât ei». Spun că am avut șanse diferite”.
Andrei vede diferențele dintre UK și România, dar nu vrea să-și critice țara de origine. „Știu că avem un sistem de sănătate corupt, ca din documentarul ăla, Colectiv. Ce aud din ziaruri că lucrurile se fac așa, cu bani. În Anglia complet diferit. Cea mai mare diferență e cum sistemul merge, dacă Guvernul ia bani și nu-i folosesc cum ar trebui, oamenii n-o să aibă șansa. Că oamenii români când îi întâlnesc îs foarte frumoși, foarte generoși”.
Părinții au insistat mereu ca el și sora lui, Ioana, să învețe bine. Le-au spus că doar așa pot avea o viață mai bună decât a părinților lor. I-au încurajat să citească, deși Cătălin a fost surprins când a cerut lista cu lecturi de vacanță pentru copii, iar profesorii englezi i-au spus că nu există așa ceva.
Andrei citește și acum multă literatură și filosofie, deși e ocupat cu studiul la facultate și îi rămâne puțin timp liber. Când l-am cunoscut noi, citea Camus, Kafka și Nabokov în engleză și Mircea Eliade în română, pentru că voia să-și exerseze cititul și scrisul.
Colegii lui din liceu n-au fost presați de părinți să învețe bine sau să aibă rezultate excepționale. Andrei spune că n-a întâlnit această ambiție decât în familiile de imigranți care au fost săraci și și-au construit cu efort bunăstarea din Anglia.
„Tu ești englez sau român?”
Taxa la Facultatea de Medicină din Oxford este 9.250 de lire pe an, iar Andrei a făcut un împrumut pentru studii, la fel ca majoritatea studenților din UK. Împrumutul se acordă în funcție de veniturile părinților, iar el primește 4.250 de lire pe an, bani pe care îi va înapoia statului britanic în rate, după ce o să se angajeze și o să câștige mai mult de 25.000 de lire anual.
Locuiește singur în camera de cămin la colegiul Oriel. Baia e pe hol și o împarte cu colegul său din camera alăturată. Căminul e împărțit în apartamente cu două camere și o baie, iar la fiecare două apartamente, studenții au o bucătărie în care pot să-și gătească și să-și depoziteze alimentele.
Andrei face parte din Oriel College – Universitatea din Oxford e împărțită în 39 de colegii, un fel de frății înființate în secolul al XIII-lea, al căror rol inițial era să mențină disciplina în rândul studenților. Colegiile de la Oxford au spații de cazare, cantine, biblioteci, săli de sport și organizează competiții sportive și evenimente de socializare. Apartenența la un colegiu este o parte importantă din viața studenților de la Oxford.
Cu câteva zile înainte de conversația noastră, Andrei a fost întrebat de colegi la o petrecere de la Oxford: „Tu ești englez sau român?”. „O trebuit să mă gândesc oleacă. Ei dădeau opinion că dacă am trăit 18 ani în Anglia, înseamnă că-s englez. Dar ei nu știu ce înseamnă să vii din altă țară ca să trăiești în alta. Nu mă simt chiar englez, nu mă simt chiar român; cam undeva la mijloc. Dar îs proud să fiu român și să știu istoria mea. Mama și tata m-a crescut așa, ca un român”.
Andrei spune că a început să citească despre România și să se gândească mai mult la identitatea lui de când studiază la Oxford: „Cum să fii român dacă n-ai trăit în România și cum să fii englez dacă ai fost crescut de părinți români?”.
Discuția dintre el și colegii lui a pornit de la faptul că Andrei vorbește o engleză de Oxford perfectă și cine nu îl cunoaște, crede că e englez. Când se prezintă Andrei, oamenii cred că e de origine franceză. „Nu ești văzut întotdeauna la fel dacă ești francez sau dacă ești român”, spune el.
În același timp, a vorbit cu tatăl lui despre comentariile negative ale românilor din țară la adresa celor din diaspora. „Știu că sunt oameni în România care cred că cei care au plecat din țară sunt trădători. Eu eram copil de 3 ani. Nu e vina mea că româna mea nu e perfectă și că nu știu tot istoria României. Normal că știu istoria Angliei, dacă am făcut școala în Anglia și da, câteodată nu m-am simțit că fac parte din comunitatea mare de români și nici de englezi”.
„Când eram mică, mă gândeam că e așa greu să fii foreigner în școală”
Ioana Frandeș, 24 de ani, a studiat la College of Nursing and Midwifery (Școala de moașe și asistență medicală – trad.) la West London University, pe care a absolvit-o în decembrie 2020. Imediat după ce și-a încheiat studiile, a trimis CV-ul la patru spitale și a fost acceptată la toate.
A început să lucreze ca moașă patru luni mai târziu la University Hospitals Coventry & Warwickshire, după ce a primit dreptul de liberă practică. Ioana, care e la începutul carierei, câștigă între 1.600 și 2.000 de lire pe lună, în funcție de câte ore lucrează și dacă face ture de noapte sau de zi.
În Anglia, moașele se ocupă de mame din a 16-a săptămână de sarcină până în a 28-a zi după ce au născut: urmăresc sarcina, le asistă la naștere, le dau sfaturi despre îngrijirea copiilor și despre alăptare. După ce va termina perioada de pregătire, Ioana își dorește să fie coordonatoare de sală de nașteri și să predea la școala de moașe.
Ioana este mentorată de Claudia Anghel, moașa română devenită simbol în Anglia în timpul pandemiei. Ea a fost unul dintre cei 12 angajați ai sistemului național de sănătate britanic care au apărut într-o campanie prin care britanicii le mulțumeau cadrelor medicale pentru efort. Chipul Claudiei a fost proiectat pe panouri uriașe în locuri publice, pe clădiri, pe autobuze și în stații aglomerate din UK.
Ioana își dorește să învețe mai bine limba română și a rugat-o pe Claudia să vorbească românește atunci când sunt doar ele. „Când eram mică, mă gândeam că e așa greu să fii foreigner în școală și așa de mult bullying, că mai bine doar eram englez. Mă supăram că aveam un nume așa diferit. Acum mă simt foarte lucky că vorbesc două limbi”.
Când era la liceu, Ioana a fost hărțuită de colegii ei englezi. „Nu cred că aveam accent, dar ei știau că sunt din România, că aveam nume diferit – și eram oleacă grasă. Râdeau de mine sau mă chemau grasă sau foreigner. Spuneau că, like, să te duci înapoi în țara ta”.
Ioana avea note mari și era cea mai bună la engleză din clasă. Un profesor i-a spus că elevii care nu sunt nativi într-o limbă și fac un efort s-o învețe ajung s-o vorbească mai bine decât colegii lor nativi.
Părinții ei au împins-o să studieze Medicina, deși Ioana nu și-a dorit asta. La finalul liceului, a aplicat la mai multe universități, dar când era în vacanță în România împreună cu Camelia și Cătălin, a început să plângă și le-a spus că nu-și dorește asta. Părinții nu s-au supărat și au încurajat-o să facă ce vrea, ceea ce pe Ioana a surprins-o.
„Întotdeauna am simțit un foarte mare pressure ca să facem bine la școală, pentru că întotdeauna (părinții) ne-o spus că am venit în Anglia ca să avem mai multă oportunitate”, spune ea. „Care da, înțeleg, și-s fericit că am încercat așa de tare și ne-au împins întotdeauna, dar sigur am simțit pressure”.
„M-am simțit așa de safe like an English, că am început să pierd din română”
Ioana a mers anul trecut în vizită la bunica Vica din Roman împreună cu iubitul ei afgan, Noah, care s-a născut și a crescut în Anglia. I-a spus bunicii să nu gătească carne de porc, pentru că el e musulman.
Bunica i-a așteptat cu borș și ardei umpluți, iar când Noah a cerut a doua porție de borș, „a devenit prietenul ei”. L-a pus să-i toace legumele pentru salata boeuf, să pună colivă în paharele de plastic și s-o ajute în grădină, iar tânărul s-a descurcat onorabil, deși comunicau doar prin semne.
„Când mergem în România, am foarte mult anxiety de vorbit română”, spune Ioana. „Like când m-am dus cu Noah mi-era așa de frică să vorbesc româna cu alți români, că ei știu că fac greșeli și dacă mergeam în magazin sau la restaurant, ei se uită la mine că nu știu cum să spun, mă simt foarte anxious (anxioasă, trad.). Vica înțelege că facem greșeli, dar alții like străini se uită la tine și se gândesc «De ce vorbește așa?»”.
Ioana nu știe să folosească pronumele de politețe, care nu există în limba engleză, și se teme că vorbește nepoliticos cu oamenii în vârstă și prea politicos cu cei tineri. Uneori, cei de la spital o roagă să-i ajute cu traducerea atunci când au paciente românce care nu știu engleză. Multe românce o întreabă: „Dar tu faci greșeli, de unde ești?” sau „De câți ani ești aici?”.
Când era studentă, vorbea cu pacientele în română, dar de când lucrează ca moașă și trebuie să ceară consimțământul mamelor, preferă să le explice procedurile medicale în engleză, ca să fie sigură că nu face nicio greșeală. „Știu că o să vadă că nu vorbesc română foarte bine și că o să mă întreabă multe lucruri și eu întotdeauna încep conversația și spun: «Vorbesc română, dar fac multe greșeli»”.
De când a întâlnit-o pe Claudia, mentorul ei, Ioana se simte mai apropiată de România și de identitatea ei etnică. Într-o noapte, când ea și Claudia erau responsabile de sălile de nașteri, un coleg englez a glumit că românii coordonează tot spitalul, iar Ioana s-a simțit mândră.
„Mi-o fost greu la școală, încercam mult ca să fiu English, oamenii să nu facă recognize”, spune ea. „Acum că încep să fac relate cu identity din România, îmi place mai mult așa. Like înainte mă simțeam așa de englez. Și even (chiar, trad.) cu Andrei, noi vorbim engleză, e mai ușor pentru noi. M-am simțit așa de safe like an English (în siguranță ca englezoaică, trad.), că am început să pierd din română”.
Pachet de acasă
Bunica Vica le trimite în fiecare iarnă un pachet cu alimente – este cadoul ei de Crăciun. Două cutii mari cu borcane de zacuscă cu ghebe, gogoșari și ardei la oțet, bulion, conserve de păstăi din grădină, verdețuri uscate – pătrunjel, lobodă, leuștean și mărar de la bunica din curte, nuci, usturoi și un calendar creștin ortodox.
Transportul e mai scump decât valoarea materială a pachetului, dar aceste murături și conserve pregătite de bunica au o valoare mult mai mare pentru copiii ei: le aduc în casa din Rugby mirosurile și gusturile din Roman.
Camelia desface pachetele cu grijă și aranjează borcanele în bucătărie. Trei dintre ele s-au spart la transport. „Nu-i spun lui Vica, că-i stric inima”.
Când se gândește la România, Camelia își amintește de mirosurile din piața Nicolina din Iași. „Mi-e dor de tarabele ălea pline, de mirosul ăla de toamnă, de gogonele, castraveți murați, verdețuri, să văd nebuneala aia de negustori care vând orice, să intru în hala de pește, în hala de brânză, unde sunt atâția oameni care spun «Ia laptele ăsta», «Ia brânza asta» și sfârșim cumpărând lucruri care nu ne trebuiesc, pentru că miroase a România”.