Iulie 2005. Numele unui sat de care n-auzise mai nimeni era pe buzele tuturor. Vadu Rosca. Apele n-au mai avut rabdare. Au luat vieti, case, au calcat in picioare destine. Iulie 2006. Vadu Rosca e acum un amestec ciudat de locuri in care timpul pare sa fi impietrit si locuri unde gasesti speranta. Unele case au ramas exact ca in urma cu 12 luni: doar noroiul s-a intarit. Altele au fost puse la pamant, marturia existentei lor fiind doar muntii de moloz.

Din loc in loc, gasesti si cate o curte „vie”: o fundatie, doi pereti, semn ca o casa noua se inalta. A trecut un an, dar in sufletele oamenilor ranile sunt inca deschise. Cum sa uite? Doar in Vadu Rosca si-au trait viata. Si parca nu le vine sa plece.

Iulie 2005, iulie 2006. A trecut un an, dar pentru batrana Georgeta Dimofte, din Vadu Rosca, amintirile sunt atat de clare de parca nenorocirea s-ar fi intamplat ieri, alaltaieri. Omul ei era plecat cu vaca, iar ea isi facea de treaba prin curte. Nimic nu anunta o dupa-amiaza care avea sa le schimbe viata. „Numa ce-am auzit un fosnet puternic si m-am trezit ca venea apa. Crestea asa, parca cineva sufla si o umfla. M-a luat uite-asa si m-a dat pe spate, de m-am ridicat cu picioarele in sus si am vazut doar cum ma poarta apa pe ulita”, povesteste femeia. Tine in mana o fotografie pe care i-am adus-o si in care s-a recunoscut imediat.

In iulie 2005, Georgeta abia mai avea putere sa planga. Statea asa, cu privirea pierduta, cu picioarele infundate in apa amestecata cu noroi gros care ravasise si cea mai ascunsa ulita din sat. A scapat cu viata pentru ca a apucat sa se prinda, cu ultimele puteri, de o bucata de gard dintr-o curte vecina, apoi cineva a luat-o pe sus si a dus-o la loc sigur, intr-o casa.

Cat despre casa ei, ii dau lacrimile si acum cand isi aminteste si vede ce s-a ales din ea. „S-a lasat cu totul, abia se mai tinea. Partea din spate a trebuit s-o daramam, ca n-am mai avut ce alege, oricum era aproape cazuta”, povesteste femeia de 73 de ani, aratand cu mana tremuranda locul unde pana acum un an erau cele doua odai si grajdul. Si care s-au transformat in muntele de moloz si pamant uscat din fata gardului. In curte, langa vechea casa in care Georgeta si Vasile traiesc de-o viata, unul din baietii lor isi construieste casa noua. Nu vrea sa plece din satul unde a copilarit, asa cum nici pe batrana n-o trage ata spre satul vecin, unde a primit casa.

„Prea mare palma ne-a dat Dumnezeu”

„Stau si-acolo, da acuma il ajut pe baiat”, marturiseste batrana. Parca ii creste inima cand vede la ea in curte fundatia casei care va fi a baiatului ei. Nu se tem oare ca apele ar mai putea matura inca o data tot ce a ramas in picioare la Vadu Rosca? „Nu mai vine apa. Anu trecut a fost potop, daca voia Dumnezeu ne lua de-atunci pe toti si gata. N-am vazut eu asa ape de cand ma stiu, nici n-o sa fie”, crede cu tarie vranceanca.

Iulie 2005, iulie 2006. La doar cateva case mai incolo, Marita (77 de ani) si barbatul ei, Vasile (81 de ani) vad in fiecare zi in curte o gramada de moloz si o bucata din ceea ce pana acum un an era o bucatarie de vara. In spatele „muntelui”, o casa semeata, cu etaj, dar inca neterminata, vegheaza, parca ironic, locul care altadata era al casei batranesti, iar acum e doar o alta bucata de curte. „Casa asta a salvat multa lume la inundatii. Daca ati fi vazut cati oameni au stat aici, la balcon, ca sa nu-i ia apele umflate. E casa baiatului meu, care munceste in Italia. N-a terminat-o inca, e mult de munca, da bine ca exista”, spune cu naduf Marita Ionita, amintindu-si ca asta-iarna nu stie ce s-ar fi facut daca n-ar fi stat intr-una din camerele de la parterul casei in constructie.

„Prea mare palma ne-a dat Dumnezeu”, izbucneste in lacrimi batrana. Nu poate sa uite prin ce-a trecut, mai ales ca vede cat sufera si copiii ei. „Uitati, fata mea, Marieta. Are casa complet distrusa. Daca o vedeti pe dinafara, ziceti ca n-are nimic, da sta sa cada, ca e facuta din chirpici. Nici nu mai are curaj sa intre acolo, ca nu stii cand cade odata tavanul. Si bani de daramat, de unde?”. Cateva lacrimi pe care n-a apucat sa si le stearga cu maneca bluzei cad pe o fotografia pe care i-am adus-o si de care nu se mai poate dezlipi. Da, s-a recunoscut acolo, in casa fiicei sale, Marieta, cotropita de noroi, cu toti peretii din interior cazuti si cu toata mobila transformata intr-o gramada de lemne.

Iulie 2005, iulie 2006. Pare ireal, dar cand intri in casa Marietei Craciun ai senzatia ca timpul a incremenit. In 12 luni totul a ramas absolut neschimbat. Doar noroiul s-a uscat si s-a transformat  intr-un strat de pamant tare si urmele de apa de pe pereti au devenit mucegai care miroase ucigator. In rest, acelasi dulap urias, rupt si cazut in mijlocul unei incaperi, aceleasi gauri sinistre in loc de ceea ce erau odata peretii ce desparteau camerele, ba chiar si acelasi fier de calcat, plin de noroi uscat, sta pe niste bucati de lemn, martor mut al unei vieti devenite amintire.

„O minunatie, asta era casa fetei mele. Cand intrai in curte erau atatea flori si atata umbra de la vita de vie, ca nu-ti mai trebuia nimic”, spune Marita, adaugand ca numai fata ei stie cat se chinuie, vaduva, cu doi copii. In casa care sta sa cada oricum nu mai e de trait. Nu e rost de viata. Numai plantele din curte s-au incapatanat sa nu inteleaga asta. Vita e aplecata de cati ciorchini de struguri  inca verzi si-au facut loc in ea, mai multi ca niciodata. Iar o armata de flori albe, maiestuoase ca niste printese, a cotropit curtea. Se numesc „spicul vietii”. Ironic?

Marita si Vasile Ionita arata ce-a mai ramas din casa lor dupa ce apele au maturat totul in cale: un morman de moloz. Si ei, si multi alti oameni din Vadu Rosca s-au salvat anul trecut urcand la primul etaj al casei pe care baiatul lor incepuse sa si-o construiasca. Casa nu e nici acum gata.

Batrana Georgeta Dimofte (73 de ani) s-a recunoscut in imaginea surprinsa anul trecut de fotoreporterii Libertatii (foto sus).

O parte din casa a cazut din cauza inundatiilor care au lovit Vadu Rosca. Acum, in aceeasi curte, unul dintre baietii ei isi construieste o casa noua. Deocamdata e la stadiul de fundatie. Georgeta si sotul ei Vasile il ajuta cu ce pot. Nu le e teama ca apa ar mai putea veni peste ei. „La ce potop a fost anul trecut, nu mai vin inundatii prea curand”, spun ei.

 
 

Urmărește-ne pe Google News