„Vânzarea unui copil nu constituie în România infracțiune”, spune Curtea de Apel Cluj

UPDATE 11.08.2021: În urma apariției acestui articol, Curtea de Apel Cluj a trimis un drept la replică.

În document, instituția confirmă că nu a condamnat pentru trafic de minori pe două dintre persoanele acuzate că ar fi tranzacționat un copil, dar dă vina pe lipsa unui cadru legal pentru așa ceva.

„Corespunde adevărului faptul că, prin decizia sus-amintită, instanţa a pronunţat achitarea inculpaţilor sub aspectul infracţiunii de trafic de minori. Din considerentele acestei decizii, însă, rezultă cu uşurinţa că această soluţie a fost „impusă” de respectarea principiului legalităţii care guvernează răspunderea penală, de constrângerile, limitările şi/sau lacunele cadrului legislativ actual, de competenţele funcţionale ale instanţelor de judecată, care obligă la aplicarea legii, nefiind permise nici nesocotirea, dar nici completarea ei şi, nu în ultimul rând, de starea de fapt probată în cauză prin mijloacele administrate”, se arată în dreptul la replică trimis redacției. Textul integral poate fi citit la finalul articolului.

În 2019, un bărbat de 54 de ani din Huedin a cumpărat un nou-născut, pe care mama lui „l-a transferat ca pe o marfă, primind în schimb suma de 2.100 de lei”, acuză procurorii DIICOT, care i-au trimis în judecată pe amândoi pentru trafic de minori. Nu întotdeauna însă cazuri de acest tip sunt socotite infracțiuni, în tribunal, sau sunt apreciate drept infracțiuni fără gravitate.

Spre exemplu, în 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a achitat o familie de italieni care cumpărase un bebeluş din România, considerând că „tranzacţiile” nu pot fi considerate trafic de minori, pentru că nu se poate demonstra că au fost făcute „în scopul exploatării victimei”.

Conform aceleiași interpretări juridice, zilele trecute, bărbatul din Huedin şi mama copilului vândut au primit şi ei pedepse cu suspendare, însă pentru două infracţiuni de fals. 

Un telefon mobil şi vreo două milioane de lei vechi, atât a primit în urmă cu doi ani Andreea R. în schimbul copilului pe care l-a vândut imediat după ce l-a adus pe lume. Ea avea 20 de ani, doar şapte clase şi încă un copil, pe care îl creştea în sărăcie, într-o comună din judeţul Sălaj.

Cum se face o „adopţie prescurtată”

După ce a rămas gravidă a doua oară, Andreea s-a despărţit de concubinul ei. Acesta îşi aminteşte că Andreea era prin luna a patra de sarcină când l-a anunţat că „ce o să-i facă ea, nu o să-i facă nimeni”. N-a înţeles atunci mesajul, dar pe 20 iulie 2019, când ea a născut, părinţii l-au sunat în Germania şi i-au zis că Andreea a vândut copilul cu 15.000 de lei, echivalentul a 3.000 de euro.

Tot satul ştia că bebeluşul fusese arvunit în spitalul din Huedin. „Cumpărătorul” era Nicolaie M., zis Lai, un bărbat de 54 de ani, căsătorit şi stabilit de mai mulți ani în Anglia, care avea o situaţie materială foarte bună. La proces a declarat că e „vânzător de ziare”.

Lai a mai spus că o asistentă din spital l-a anunțat că o tânără vrea să-şi abandoneze băiețelul şi atunci s-a decis să-l ia el.

Bărbatul a venit imediat în ţară şi i-a făcut Andreei o carte de identitate provizorie, declarând că o ia în spațiu. Actul a fost eliberat pe 23 iulie 2019 şi în aceeaşi zi, cei doi au mers la starea civilă, unde au declarat că Lai e tatăl copilului, iar el a fost trecut pe certificatul de naştere. A doua zi, a externat bebeluşul din spital și l-a luat acasă la el. „A fost o adopţie prescurtată”, şi-a motivat Lai, în instanţă, bunele intenţii.

Cum se vinde un nou-născut

Acelaşi modus operandi e folosit și în alte cazuri de vânzări de copii. „În România, 10% dintre copiii romi cu vârsta sub un an nu sunt înregistrați oficial”, se arată într-un raport despre copiii fără identitatepublicat de Parlamentul Franţei în toamna anului trecut.

„Cumpărătorul” îşi poate asuma paternitatea copilului chiar şi după eliberarea certificatului de naştere, dacă în dreptul tatălui nu e trecut niciun nume. Două angajate de la Serviciul de Stare Civilă din Zalău declarau în 2014, într-un alt dosar de vânzare de copii, că „există cazuri ale unor cetățeni de etnie romă în care mama copilului se prezintă la ofițerul de stare civilă, împreună cu tatăl copilului, iar ambii părinți completează o declarație de recunoaștere ulterioară a paternității”.

Nimeni nu verifică și cât de reale sunt aceste declaraţii, iar cazurile de copii vânduţi ajung în atenţia autorităţilor, doar dacă cineva depune plângere la poliţie. În cazul de la Huedin, bunicul bebeluşului e cel care a făcut sesizarea, după trei săptămâni.

„Până când nu mi-o dat bani în spital, nu i-am dat pruncu”

Bunicul se temea că Lai va duce copilul în Anglia, unde „poate să-l vândă mai departe, poate să-i taie o mână, să-l pună la cerșit, după părerea mea. Odată ce l-a cumpărat, este bun cumpărat”, declara el la poliţie.

Aflase de la părinţii Andreei că Lai trebuie să mai dea încă 150 milioane de lei vechi, când copilul va împlini vârsta de 1 an. „Eu nu mă pot duce nici să văd copilul și nici să mă bag între ei, că ei sunt altfel și îmi este frică”, mărturisea bunicul.

Cei de la Protecţia Copilului au luat bebeluşul din casa lui Lai, iar DIICOT a deschis un dosar penal. Câteva zile mai târziu, anchetatorii au interceptat convorbirea dintre Andreea şi concubina lui Lai.

Concubina lui Lai: Nu ți-a venit citație?
Andreea: De la Cluj?

Concubina lui Lai: Da!
Andreea: Păi, mi-o venit.

Concubina lui Lai: Și ce scrie în citație?
Andreea: Că… cum o declarat Lai că… până când nu mi-o dat o sumă de bani în spital, nu i-am dat pruncu.

Concubina lui Lai: Da Lai n-a declarat că ți-a dat bani!
Andreea: Și ce scrie pă citația aia din Cluj?

Concubina lui Lai: Scrie… scrie că ți-a dat bani, că ai vândut copilu. Și nouă ne-o venit. Așa o pus Protecţia (Copilului – n.r.). Protecţia o… o pus așa. Da tu să spui „Mie nu mi-o dat nici un ban! Ce?! Ce-i cu voi, Doamne?!” (…)
Andreea: Aia (n.l.: neinteligibil) chiar declarația care o dat-o Lai. Îi declarație, înțelegi?

Concubina lui Lai: (n.l.: pe fundal se aude o voce de bărbat, care spune: „Te încearcă!”). Te încearcă! Lai n-a dat declarație, ești nebună, Andreea?!

„Instanța nu poate reține comiterea vreunei fapte penale”

În noiembrie 2019, Andreea şi Lai au fost trimişi în judecată, sub control judiciar, pentru trafic de minori, fals în declarații şi participație improprie la infracțiunea de fals intelectual. 

„Faptul că «vânzarea unui copil», care nu este subsumată unuia dintre scopurile exploatării, nu constituie în România infracțiune a făcut obiect de dezbatere în mass-media încă de câțiva ani și multe persoane vocale și-au exprimat indignarea față de această «lacună legislativă», mai ales cu referire la cazurile de ocolire a procedurii legale de adopție, așa cum este, de altfel, și cazul în speța de față”, explică judecătoarele Stanca Marcu şi Iuliana Moldovan.

„În lipsa unei legiferări exprese a acestei manopere de «vânzare a copilului» unei alte persoane, chiar prin obținerea unor foloase materiale de către tutorele copilului, dar în lipsa scopului de exploatare a copilului – care să fie și dovedit – instanța de judecată nu poate reține comiterea vreunei fapte penale”, se arată în motivarea deciziei Curţii de Apel Cluj.

Ce spun legile din România

În urmă cu 20 de ani, ţara noastră a ratificat un protocol internaţional, prin care statele se obligau să incrimineze vânzarea de copii.

Protocolul facultativ al convenției cu privire la drepturile copilului

Nici acum nu există vreo lege în România care să incrimineze explicit vânzarea de copii. Legea 273/2004 pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani „fapta părintelui de a pretinde sau de a primi, pentru sine sau pentru altul, bani ori alte foloase materiale, în scopul adopției copilului”, dar ea se aplică numai dacă există o procedură de adopție în derulare.

Când au astfel de dosare, cei de la DIICOT încadrează vânzarea de copii la „trafic de minori”, definit ca fiind „recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unui minor, în scopul exploatării acestuia”. În dosarele de negoţ cu copii, exploatarea lor se face prin „ținerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire”, spun procurorii DIICOT. Iar unele instanţe acceptă această argumentaţie. 

Cumpărat pentru că „era un copil frumos, blond, cu ochi albaştri”

În urmă cu 7 ani, chiar Curtea de Apel Cluj a decis, într-un caz similar, că vânzarea unui copil înseamnă traficarea lui. Forţată de concubinul ei, o tânără de 21 de ani din Zalău şi-a vândut băieţelul în vârstă de 10 luni unei familii din judeţul Iaşi, care a oferit pe el 50 de milioane de lei vechi.

Imediat după ce băieţelul i-a fost luat, mama a mers la poliţie, iar concubinul ei şi „cumpărătorul” au fost arestaţi. 

„Îmi doream un moştenitor, iar el e un copil frumos, blond, cu ochi albaştri”, a explicat bărbatul în anchetă.

Curtea de Apel Cluj l-a condamnat la 10 ani de închisoare, iar soţia lui, complice la faptă, a primit 4 ani cu suspendare. Pedeapsa cea mai mare a primit-o concubinul mamei: 11 ani de închisoare.

„Curtea de Apel Cluj reţine că infracţiunea de trafic de persoane presupune modalităţi alternative de comitere”, precizau judecătorii în 2014, explicând că „scopul exploatării minorului” constă în „încălcarea dreptului fundamental al copilului de a-și cunoaște părinții și de a fi îngrijit de aceștia (alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate)”.

Băieţel de 2 ani, vândut pe 10 milioane de lei vechi

Doi părinţi din Miheșu de Câmpie (Mureş) şi-au vândut copilul de 2 ani unei familii dintr-o șatră de romi căldărari. Era vara anului 2009, iar șatra se aşezase la marginea satului, unde făcea cazane de țuică.

„Le-am dat 10 milioane de lei, ca să-i scoată certificat de naștere celui mic și să le cumpere ceva și celor doi copii rămași”, a declarat, în anchetă, nevasta „cumpărătorului”. Ei aveau o fată, dar „la noi, băiatul e motiv de mândrie, aşa că ne-am înţeles cu părinţii să ni-l dea pe cel mijlociu, care era mai micuț și mai drăguț, avea pielea albă, părul blond şi ochi albaștri”, a explicat femeia.

Au dus copilul în Liești (Galaţi), unde locuiau, însă după câteva zile unchiul băieţelului, văzând că el a dispărut, a anunţat poliţia. În ianuarie 2012, părinţii copilului au fost condamnați, pentru trafic de minori, la 4 ani de închisoare cu suspendare, iar „cumpărătorii” au primit, pentru complicitate la trafic de minori – 3 ani şi 6 luni cu suspendare. Decizia Tribunalului Târgu Mureş a rămas definitivă, prin neapelare.

„Instanța consideră că simpla tratare a minorului ca un obiect, ca o marfă de care se poate dispune în scopul obținerii unui profit constituie o formă absolută de exploatare a acestuia”, se arată în motivarea deciziei instanței.

Cetățenii italieni care au tocmit copilul din burta mamei

În cel mai mediatizat dintre cazuri, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) a decis însă, în 2013, că nu poate fi forţată încadrarea vânzării de copii la trafic de minori.

Adelina M. avea 24 de ani, o facultate terminată şi un copil, atunci când a plecat din Tecuci ca să muncească în Italia, ca menajeră. Era înscărcinată, iar familia la care s-a angajat era înstărită, dar nu putea avea urmaşi, aşa că italienii i-au propus Adelinei să le dea lor copilul nenăscut, promiţându-i că ea va putea rămâne în casa lor, ca să îngrijească de cel mic.

Au venit toţi trei în România şi Adelina s-a internat la o clinică privată din Bacău, folosind buletinul italiencei pe care lipise fotografia ei. Astfel, copilul a fost trecut direct pe numele „cumpărătoarei”. Cu acelaşi act falsificat, au mers apoi la starea civilă, iar soţul italiencei a devenit tată în certificatul de naştere.

În octombrie 2011, Tribunalul Bacău a stabilit că cei trei au săvârşit infracțiunea de „trafic de minori”, pentru care au primit câte 10 ani de închisoare. Curtea de Apel Bacău, la rejudecare, a menţinut decizia şi a subliniat că traficul de minori există pentru că, „potrivit înțelesului obișnuit, «a exploata» înseamnă a asupri, a prigoni, a oprima, a trage folos abuziv, a profita de ceva – cerința legală nereferindu-se neapărat la exploatarea sexuală sau prin muncă”.

Dar la recurs, ÎCCJ a contrazis ambele instanţe, susţinând că italienii nu au luat bebeluşul în scopul exploatării lui, ci pentru „a-i asigura condiții mai bune de viață, prin creșterea sa în cadrul unei familii cu posibilități materiale”. Cei doi, dar şi mama copilului au fost achitaţi pentru trafic de minori şi condamnaţi la 2 ani cu suspendare pentru răpire, fals în înscrisuri oficiale şi fals privind identitatea.

„Afaceri” și în străinătate

Patru români au fost condamnați în 2015 de tribunalul din Marsilia la pedepse cuprinse între 18 luni şi 5 ani de închisoare, după ce au vândut bebeluşi unor cupluri de francezi.

Prețul unui copil urca de la 5.000 la 10.000 de euro, notează revista Paris Match.

În 2018, autoritățile din Québec au descoperit că o familie de canadieni cumpărase de pe internet un copil încă nenăscut. Mama era din Franța și promisese inițial bebelușul, „pentru o sumă mare de bani”, unei „rețele de români care se ocupa cu vânzarea copiilor”, dar procurorii francezi au intrat pe fir şi au împiedicat tranzacția, au declarat anchetatorii canadieni, citați de La Presse.

Dreptul la replică integral trimis de Curtea de Apel Cluj

„Afirmaţia că, potrivit Curţii de Apel Cluj, „vânzarea unui copil nu constituie în România infracţiune” dezinformează în mod deliberat, prin redarea trunchiată şi extrasă din context a unor paragrafe din considerentele unei hotărâri penale, în scopul denaturării raţionamentului şi argumentelor reale, obiective ale instanţei şi care au atras soluţia de achitare.

Ştirea urmăreşte în mod evident să inducă ideea, pe cât de nereală, pe atât de incorectă, că această concluzie este una de principiu şi reflectă convingerea intimă a instanţei cu privire la valenţele penale ale faptei de vânzare de copii. 

Corespunde adevărului faptul că, prin decizia sus-amintită, instanţa a pronunţat achitarea inculpaţilor sub aspectul infracţiunii de trafic de minori.

Din considerentele acestei decizii, însă, rezultă cu uşurinţa că această soluţie a fost „impusă” de respectarea principiului legalităţii care guvernează răspunderea penală, de constrângerile, limitările şi/sau lacunele cadrului legislativ actual, de competenţele funcţionale ale instanţelor de judecată, care obligă la aplicarea legii, nefiind permise nici nesocotirea, dar nici completarea ei şi, nu în ultimul rând, de starea de fapt probată în cauză prin mijloacele administrate.

Pentru o informare completă şi obiectivă, redăm mai jos paragraful integral din decizie:

„Cu referire la infracţiunea de trafic de minori, Curtea de Apel apreciază că în mod legal s-a dispus soluţia de achitare de către instanţa de fond, reţinându-se că nu sunt îndeplinite elementele de tipicitate ale infracţiunii.

Curtea de Apel reţine în primul rând că răspunderea penală este subordonată principiului legalităţii. Acest principiu constituie baza sistemului juridic, iar în materie penală, principiul presupune ca niciun comportament să nu fie încriminat şi nicio pedeapsă să nu fie stabilită sau aplicată în lipsa unei legi în vigoare la data actului de conduită.

În cauză, nu sunt îndeplinite elementele de tipicitate ale infracţiunii de trafic de minori, întrucât unul din elementele esenţiale ale laturii obiective a infracţiunii este acela ca acţiunile alternative sau cumulative de recrutare, transport, transferare, adăpostire sau primire a unui minor să fie întreprinse în scopul exploatării minorului. Această sintagmă de „exploatare a unei persoane” este explicitată în conţinutul art. 182 Cod Penal şi semnifică, în mod limitativ: a) supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forțat; b) ținerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire; c) obligarea la practicarea prostituției, la manifestări pornografice în vederea producerii și difuzării de materiale pornografice sau la alte forme de exploatare sexuală; d) obligarea la practicarea cerșetoriei.

Nu poate fi primită susţinerea Parchetului, potrivit căreia activitatea apreciată infracţională a inculpaţilor se subsumează cazului de exploatare prev. de art. 182 lit. b Cod Penal, pentru că probele administrate în cauză nu au relevat o asemenea stare de fapt, în sensul că traficarea minorului a avut drept scop exploatarea acestuia, în una din formele: sclavie, alt procedeu asemănător lipsirii de libertate sau aservire.

Faptul că „vânzarea unui copil” care nu este subsumată unuia dintre scopurile exploatării nu constituie în România infracţiune, a făcut obiect de dezbatere în mass media încă de câţiva ani şi multe persoane vocale şi-au exprimat indignarea faţă de această „lacună legislativă”, mai ales cu referire la cazurile de ocolire a procedurii legale de adopţie, aşa cum este de altfel şi cazul în speţa de faţă. Ori, în lipsa unei legiferări exprese a acestei manopere de „vânzare a copilului” unei alte persoane, chiar prin obţinerea unor foloase materiale de către tutorele copilului, dar în lipsa scopului de exploatare a copilului – care să fie şi dovedit- instanţa de judecată nu poate reţine comiterea vreunei fapte penale.

Curtea de Apel a constatat că prin Legea nr. 470/20.09.2001, România a ratificat Protocolul facultativ la Conventia cu privire la drepturile copilului, referitor la vanzarea de copii, prostitutia copiilor si pornografia infantila, semnat la New York la 6 septembrie 2000. Potrivit art. 1 al Protocolului, statele părţi vor interzice vânzarea de copii, prostituţia copiilor şi pornografia infantilă, în conformitate ccu dispoziţiile protocolului.

În conţinutul acestui Protocol, la art. 2, este definită vânzarea de copii ca fiind „orice act sau tranzacţie prin care un copil este transferat de orice persoana sau grup de persoane către o alta persoana ori către un alt grup contra cost sau contra oricăror alte avantaje materiale ”. Această definiţie este independentă de noţiunile de “prostituţia copiilor” care reprezintă folosirea copiilor pentru activităţi sexuale, contra cost sau contra oricăror alte avantaje materiale şi de “pornografia infantile”, care înseamnă orice reprezentare, prin orice mijloace, a copiilor angajaţi într-o activitate sexuală explicita, reală ori simulata, sau orice alta expunere a organelor sexuale ale copiilor, în principal în scopuri sexuale. Potrivit art. 3 din Protocol: 1. Orice stat parte va urmări ca cel puţin următoarele acte şi activităţi sa fie pe deplin incriminate în dreptul său penal, indiferent dacă aceste acte sunt comise pe plan intern sau internaţional, individual ori în mod organizat. a) În ceea ce priveşte vânzarea de copii, astfel cum este definită la art. 2: (i) oferirea, livrarea sau acceptarea unui copil, indiferent de mijloacele utilizate, în scopul: – exploatării sexuale a copilului; – transferului de organe de copil pentru profit; – supunerii la munca forţată a copiilor; (ii) obţinerea consimţământului, în mod fraudulos, ca intermediar pentru adoptia copiilor, prin încălcarea instrumentelor juridice internaţionale în materia adopţiei. b) Oferirea, obţinerea, procurarea sau furnizarea copiilor pentru prostituţie, astfel cum este definită la art. 2. c) Producerea, distribuirea, difuzarea, importul, exportul, oferirea, vinderea sau deţinerea în scopurile menţionate de materiale de pornografie, astfel cum este definită la art. 2.

2. Sub rezerva dreptului intern al statului parte, aceleaşi dispoziţii vor fi în vigoare în caz de tentativa de comitere a oricăruia dintre aceste acte, de complicitate în săvârşirea sa sau de participare la acesta.

3. Statul parte va considera aceste infracţiuni pasibile de pedepse adecvate, în funcţie de gravitatea acestora.

4. Sub rezerva prevederilor dreptului sau intern, fiecare stat parte va lua, dacă se considera necesar, toate măsurile care se impun în scopul de a stabili responsabilitatea persoanelor juridice pentru infracţiunile definite la paragraful 1. În conformitate cu principiile dreptului intern al statului parte, aceasta responsabilitate ar putea fi de natura penală, civilă sau administrativă.

5. Statele părţi vor lua toate măsurile juridice sau administrative adecvate pentru a se asigura ca toate persoanele implicate în procedura de adopţie acţionează conform dispoziţiilor instrumentelor juridice internaţionale aplicabile. Potrivit obligaţiilor asumate conform acestui protocol, îi revine statului român obligaţia legiferării în dreptul penal, a actelor şi activităţilor definite în art. 3 din protocol.

Ori, se constată că această legiferare nu a operat, cu referire la acţiunile frauduloase ce sunt definite ca “vânzare de copii” şi care nu sunt legate în mod determinat de scopul unei exploatări a copilului. Situaţia poate fi interpretată fie ca o omisiune a legiuitorului, fie ca o opţiune de politică penală a statului.

Pe de altă parte, competenţa funcţională a judecătorului se limitează la aplicarea legii, nu la completarea ei. Din perspectiva ambilor inculpaţi, inclusiv sub aspectul laturii subiective, ca element de tipicitate a infracţiunii de trafic de minori, faptele acestora trebuie să fie comise cu intenţia directă necesară producerii scopului exploatării, deci inculpaţii să fi urmărit exploatarea copilului, în una din modalităţile determinate de art. 182 CP. Ori, probaţiunea administrată, a cărei interpretare nu a fost contestată, nu a relevat dovada unui asemenea scop urmărit de inculpaţi. În concluzie, nu poate fi primită interpretarea Parchetului potrivit căreia transferul minorului contra unor beneficii materiale de la inculpata -mama sa naturală, la un străin – inculpatul, echivalează cu o stare de lipsire de libertate asemănătoare sclaviei”.

Decizia se găseşte pe site-ul www.rolii.ro şi poate fi consultată accesând următorul link:  https://www.rolii.ro/hotarari/60ea510ce490096423000062

Urmărește-ne pe Google News

•  curtea de apel