Veronica a purtat peruca in film

E delicata, pare fragila si seamana, acum, cu actrita Rachel Ward din celebrul film “Pasarea Spin”. Atunci cand zambeste insa, iar ochii i se lumineaza, regasesti puritatea celei care, pentru generatii de romani a reprezentat un “copil-minune”, o Shirley Temple a Romaniei, Lulu Mihaescu, adica neuitata Veronica, din cele doua filme ale anilor ‘70. Din 1996 traieste in Canada. De ce? “Poate mirajul strainatatii. Poate pericolul Cernobilului ce-ti ameninta copilul. Poate dezamagiri profesionale…”, spune Lulu.
“Lula, libelula”, porecla pe care a primit-o de la sora ei mai mare, e casatorita de… 17 ani si are o frumusete de fata, Ana, de 13 ani. Pe Veronica de altadata o poti striga Luminita Petre, pentru ca acesta e numele din buletin. Dar tuturor ne-a ramas in memorie imaginea fetitei bucalate, cu fundite si gropite in obraji, ce plecase, in filmele respective, in cautarea traistei si a gastii fermecate.
Dem Radulescu, Margareta Paslaru, Vasilica Tastaman, George Mihaita, Florian Pittis au fost cei care i-au facut copilaria frumoasa, fiind colegii ei de film. “Nu ma tratau ca pe un copil, ci ca pe egalul lor”, spune Lulu. Amintiri de atunci? Destule, desi pentru unele ea apeleaza la memoria mamei sale, Didina. “Putina lume stie ca Lulu a purtat peruca in film”, spune aceasta. “Era prea complicat sa-i aranjeze parul zilnic si producatorii au comandat o peruca din par natural in Paris, la cel mai bun peruchier francez”. Sacrificata a fost insa propria podoaba capilara, pentru ca peruca sa i se fixeze mai bine. Povestea o continua tot mama. “Am tuns-o scurt si-a fost asa suparata ca a venit acasa si a tuns, la randul ei, papusa zicand ca de ce sa fie doar ea chiluga!”. In timpul filmarilor “l-am cerut de barbat de cateva ori pe Pittis”, rade Lulu si incaperea se lumineaza brusc. “L-am ŤabandonatÅ¥ insa pentru ca, intors dintr-un turneu cu teatrul, in Olanda, nu mi-a adus nici un cadou”. Tatal lui Lulu isi aminteste si de pataniile amuzante ale acesteia cu Dem Radulescu. “El avea febra la un moment dat si trebuia sa faca injectii, dar se cam codea. Lulu alerga dupa el strigand: ŤStai, Bibane, ca n-o sa te doara, ca e o injectie populara de arta!Å¥. Ii ramasese ei in minte ceva de la Scoala Populara de Arta unde predam eu…”.
Cea mai trista intamplare o povesteste, totusi, Lulu, care urmareste, stanjenita parca de-atatea aduceri-aminte, discutia mea cu parintii ei. “Poate iti amintesti ca in al doilea film cautam rata fermecata. M-am atasat mult de ratusca aceea. O chema Margareta. Voiam s-o iau acasa, dupa film, sa o cresc aici si sa moara de batranete. A sfarsit insa pe varza, pentru ca, dupa film, un recuziter a taiat-o si-a gatit-o”.
Celebritatea a atins-o poate prea devreme pe Lulu. Pana a crescut a fost timp ca lumea sa uite. N-a mai aparut decat in doua filme dupa aceea: in “Mama” (1980) si ceva mai tarziu in “Saltimbancii”. Dar destinul ei n-a fost cinematografie. Si nici portile acesteia nu i s-au deschis asa cum multi, inclusiv ea, s-ar fi asteptat.
 
A cantat la clape in formatia Timpuri Noi
 
Dintr-un copil-minune a devenit o adolescenta studioasa, o pianista desavarsita si o liceanca deosebit de timida. S-a inchis oarecum in lumea ei, afectata si de alte intamplari legate de “Veronica”, pe care nu vrea sa le scoata la suprafata. S-a manifestat insa prin muzica, fiind clapar, multi ani, cati mai stiu?, al formatiei “Timpuri Noi”, condusa de Artan si Dan Iliescu. “Era destul de greu pentru ca eram clasa a X-a cand mi-au propus sa intru in trupa. Aveam repetitii, concerte, dar nici scoala nu o puteam neglija”, spune ea. De visat a visat insa la limba japoneza. “Din pacate, inainte de ‘89 nu erau locuri la Filologie decat din patru in patru ani. Asa ca am dat la Conservator, dar dupa Revolutie a aparut la Universitatea Hyperion sectia de ziaristica-japoneza si acolo m-am dus.”
Dar oamenii au inceput sa uite cine e. “Tin minte ca prin ‘80 am vrut sa particip la festivalul de la Mamaia cu o piesa compozitie proprie. A fost respinsa la preselectie, pe motiv ca e prea… occidentala!”, isi aminteste ea si cerul ochilor prinde a i se innegura iarasi. “Surprizele” n-au disparut nici dupa Revolutie. Nu i s-a deschis nici o usa, n-a gasit nici un sprijin pe nicaieri. La terminarea facultatii, normal, a cautat sa se angajeze intr-un loc potrivit pregatirii ei. “M-am dus la o institutie onorabila, credeam eu, nu mai conteaza care, cautand o slujba adecvata. Stii ce mi-au propus? Postul de… femeie de serviciu!” Incet-incet, dezamagirea a luat locul sperantei, asa ca intr-o zi din 1996, Canada a luat locul Romaniei. Acum, Lulu locuieste in Vancouver, intr-o casa inconjurata de verdeata. Si-a descoperit o noua pasiune: gradinaritul “Chiar colectiona orhidee, daca se poate spune asa”. Primeste zilnic vizite de la ratoni, sconcsi, “ba chiar am vazut si-o ursoaica prin apropiere”. Oaspetii ocazionali se adauga celor doi papagali permanenti ai familiei “care stiu sa vorbeasca, dar tin in ei”.
Lulu preda pianul, in particular, celor care aspira la statutul de studenti ai Conservatorului din Toronto. In rest, isi creste cu grija fetita si prefera sa stea retrasa din calea luminilor prea puternice ale unei vieti publice.
Acum, parca, privind Parcul Ioanid, locul preferat de joaca al copilariei ei sau vorbind la telefon cu Artan, parca si-ar mai plimba degetele pe claviatura unei orgi pentru a canta intr-o formatie. Ma despart de “Veronica”, dar stiu ca de doua ori pe an ea va reveni in casa parinteasca pentru a ne “bantui” copilaria si amintirile cu imaginea unui diamant de fetita, transformata intr-o bijuterie delicata de femeie ascunsa, pentru prea mult timp insa, doar in imaginea de “copil-minune”.
 

Urmărește-ne pe Google News