Veteran de război, despre lupta din linia întâi: „Devii sălbatic, nu mai ești om”. Dorința lui de 1 Decembrie

• Veteranul își dorește astăzi, de 1 Decembrie, o Românie cu conducători mai curajoși și să aducă investitori în Mărășești, orașul lui drag, pe care îl vede distrus de „politica neglijenței”.

Înainte ca Ion Durnescu să deschidă poarta din strada Cuza Vodă, doi căței ne ies în întâmpinare. Boc și Fetița. La îndemnul stăpânului, sar în două picioare, ca la circ. Veteranul se bucură de spectacol și mai ales de musafiri. „Fiindcă ați venit la mine, nu mai trebuie să iau pastile azi!”.

A povestit întâmplările de război de zeci de ori, dar tot nu i se pare de ajuns. „Oamenii trebuie să știe ce-i războiul, ca să nu-l repete”.

„Noi măcar știam de unde vine inamicul, acum e nevăzut”

Înainte de pandemie, mergea și în școli să le vorbească elevilor. Acum, singurătatea e și mai apăsătoare și toată tăcerea lasă loc amintirilor cutremurătoare ale războiului. Și astăzi, după 75 de ani de la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, bărbatul are coșmaruri.

Ion Durnescu spune că, la 102 ani de România Mare, tot nu suntem pe deplin români. Cu atât mai mult astăzi, din cauza crizei COVID-19, totul îi pare mai instabil.

Recomandări

Avocata din București care a angajat un asasin să o ucidă pe fosta iubită a fiului său mort a fost reținută

Eu am trecut prin timpuri bune și vă spun că acum nu e bine. Nu vedeți că vine moartea pe capul nostru? Ar trebui conducătorii să facă acum doar politica virusului. Dar nu fac. Noi ne certăm și în spate alții câștigă. Ca în război. Noi măcar știam de unde vine inamicul, acum e nevăzut.

Colonel Ion Durnescu:

„De război nu mă pregătisem”

Povestea lui Ion Durnescu începe în Sascut, sat în Bacău. N-a putut să continue școala, din cauza războiului, și la 18 ani lucra la fabrica de zahăr. Când s-a făcut recrutarea pentru școala de subofițeri, nu a stat pe gânduri, deși al Doilea Război Mondial măcina întreaga lume.

Era anul 1943, an în care peste 100.000 de soldați români au murit la Stalingrad și bombardierele americane distrugeau rafinăriile românești. Dar tânărul Durnescu avusese exemplul tatălui său care a luptat în Primul Război Mondial, chiar la bătălia de la Mărășești, unde viața avea să-l stabilească mai târziu și pe Ion.

A făcut doar un an de școală, apoi a fost trimis la război. 

„Numai instrucție de front făcusem, de război nu mă pregătisem. Și ne-am pregătit la locul de muncă, cum ar veni, am tras, am împușcat… Am fost la 24 august, la eliberarea Bucureștiului și apoi am luat toată țara, Ungaria, și până în Cehoslovacia, unde m-a rănit”, povestește veteranul.

Recomandări

Un bărbat analfabet, internat la Psihiatrie, apare a fi contestat prin e-mail o candidatură la Senat. PNL și PSD se acuză reciproc

Când prietenii îți devin dușmani

În 1944, armatele române și aliații nemți băteau în retragere pe frontul de est. Pierdusem Transnistria, Basarabia și părți din Bucovina, iar forțele anglo-americane nu ne slăbeau deloc și bombardau în forță obiectivele economice ale României. 

Apoi, regele a pregătit arestarea mareșalului Antonescu și a format un guvern care avea ca principală misiune să intre în tabăra Aliaților. Germanii au încercat să dea jos noul guvern și pe rege, printr-un atac asupra Bucureștiului, care a eșuat. Bucureștiul a fost eliberat și datorită lui Ion Durnescu.

Dacă, politic, întoarcerea armelor a fost o strategie câștigătoare, a fost un moment tulburător pentru tânărul militar, care își făcuse deja prieteni în rândul nemților cu care acum trebuia „să se ia la bătaie”.

„Erau nemți care ce-l mai înjurau pe Hitler. Am prins și vreo trei prizonieri de război, ne spunea să le dăm drumul, ne dădeau ceasuri, stilouri. Cum să-i dai drumul? Îi duceai la divizie și îi luau rușii. Eu eram instruit până în oase de disciplina militară și n-am făcut treaba asta”.

Recomandări

Imagini surprinse de românii din Spania după inundații: magazine jefuite, mii de oameni fără apă și curent

„Pe front, devii sălbatic, nu mai ești om”

În război, Ion Durnescu era comandant în Regimentul 11 Artilerie. În inima lui, era în continuare un tânăr de de 22 de ani care nu avea timp nici să-i fie frică, nici să-și plângă camarazii. 

„Pe front nu ești sănătos, ești sălbatic, pentru că știi numai să tragi și să te aperi. Câteodată intrau nemții la noi, n-am avut timp să punem mâna pe pușcă, am luat târnăcopul. Și dădeai în ei ca și cum ai da în niște animale. Ăsta-i războiul. Acolo devii sălbatic, nu mai ești om”, povestește veteranul, care spune că violențele de pe front i-au marcat somnul până în ziua de azi.  

Acum, fostul militar nu poate nici să taie o pasăre, în gospodăria lui. „Eu am avut până acum zece ani porc și mă duceam în piață, ca să nu-l aud că țipă”.

Și totuși, cu toată cruzimea și nedreptatea lui, războiul mai păstra bucăți de umanitate care dădeau speranță. Se legau prietenii, indiferent de care parte a frontului erai. 

Așa a ajuns să aibă grijă de un băiat de 16 ani din armata germană. S-au cunoscut la spitalul de campanie din Nove Mesto, Cehoslovacia, unde erau amândoi răniți. 

„A venit o rusoaică rănită. Când l-a văzut pe neamț acolo, s-a descălțat de cizmă și să-l omoare. Am putut să ies afară să-l scot pe neamț. Să vezi ce înseamnă războiul: femeia trecuse pe acasă și aflase că nemții i-au împușcat pe copii”, povestește bărbatul.

Armata îi împușca și pe copii fiindcă, de multe ori, copiii și bătrânii deveneau partizanii armatei ruse și distrugeau depozite de armament sau făceau spionaj, spune colonelul.

A băut apă din bălți și a mâncat frunze de tei și de fag

Pericolele erau la tot pasul. Uneori nu știai împotriva cui lupți de fapt. „În Ungaria, nu luptam numai împotriva nemților, erau și civilii. Civilii informau nemții unde suntem noi cu artileria, cu infanteria și ne luau nemții ca din oală. Civilii ne mințeau, ne aduceau o bucată de pâine, dar ei veneau cu alte scopuri. Plus că ne otrăveau. Știau că suntem flămânzi și lăsau mâncare otrăvită pe masă”.

Așa că se învățaseră să nu mai mănânce și să nu mai bea nimic din ce găseau, chiar dacă asta însemna să facă foamea zile la rând. 

„Am băut apă din bălți, dădeam broasca deoparte și beam. Am mâncat cum mănâncă caprele. Numai mesteacănul e amar, teiul era foarte bun, fagul acru, dar bun, și nu ne-am îmbolnăvit. Stăteam în zăpadă sub cerul liber, în veston”, își mai amintește bărbatul.

E extraordinar de puternic Dumnezeu, dacă acum ții ușa deschisă și răcești, și noi stăteam în zăpadă precum focile.

Ion Durnescu:

Doar o minune l-a ținut în viață. Fiindcă atunci când a participat la eliberarea orașului Nove Mesto, clădirea de pe care trăgea a fost bombardată, iar el – prins sub dărâmături. Bubuitura a fost atât de puternică, încât două săptămâni nu a auzit nimic și a comunicat doar prin scris. Astăzi poartă aparat auditiv din cauza asta. A stat câteva luni în spital în Cehoslovacia și apoi a fost transferat la București.

Atunci avea să afle că, deși încetase focul, războiul continua între oameni. Un război al supraviețuirii, în care nu mai există nicio regulă.

„Era harababură, instabilitate. Veneau hoți din România pe trenul militar în Cehoslovacia, îmbrăcați în halat cu Crucea Roșie, dar erau pungași. Când venea trenul militar cu alimente în România sau cu echipamente, tot borfașii îl opreau prin Ungaria și se îmbrăcau rusește și luau ce voiau. Ăsta-i războiul”.

De la România regelui la cea de azi

După ce s-a făcut bine, a fost detașat la Bârlad. Acolo și-a cunoscut soția și datorită ei s-a mutat la Mărășești. A fost comandantul gărzilor patriotice până a ieșit la pensie, în 1984. Între timp, a înființat o asociație a veteranilor și continuă să organizeze evenimente pentru memoria lor și astăzi. Pandemia le-a întrerupt activitatea.

O cameră întreagă este dedicată carierei sale militare. Pe masă, pe pat și pe pereți are înșirate, ca într-un muzeu, toate distincțiile militare și civile primite. Cel mai mândru este de decorația de la regele Mihai. Și-ar dori să se vorbească mai mult despre veteranii de război.

În România mai sunt în viață 8.300 de veterani și 63.000 de văduve de veterani sau de război.

Misiunea de azi: să vină investitori din Franța în orașul Mărășești

Ion Durnescu are un fiu care a plecat în Franța, imediat după criza din 2009. Atunci a primit și câinele lui numele Boc, ca să-i amintească mereu „de cine a tăiat salariile și a trimis atâția români peste hotare”, spune bărbatul. Vorbește la telefon des cu fiul, se văd mai rar. 

Alege o poză dintr-un teanc și ne cere să-l pozăm cu ea. „E nepotul meu. Uitați-vă ce frumos e!”. Face o poză și cu fotografia soției care a murit în urmă cu cinci ani. Îi este greu singur, dar mai are o misiune, de data asta pentru Mărășești. Și asta îi dă energie.

Vreau să aud că se înfrățește orașul Mărășești cu un oraș din Franța. Că așa vin investitorii să facă ceva în Mărășești. Și dup-aia pot să mor.

Ne conduce până la poartă, nu înainte să ne arate găinile și să mai facă un mic număr cu Boc și Fetița. „Vă mulțumesc că ați venit! Presa e cel mai bun control din țara asta!”.

Îl întreb cum de poate vorbi cu atâta ușurință despre moarte. E pentru prima oară când zâmbetul îi devine superior. „Păi, cum? Ăsta-i mersul…”.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro