Vezi cum a evoluat Bucureştiul din Epoca Medievală până în zilele noastre

Epoca Medievală
Începând din a II-a jumătate a secolului al XIII-lea, teritoriul oraşului de astăzi, ca de altfel întreaga zonă răsăriteană a Câmpiei Române, trece printr-o nouă fază în procesul de dezvoltare, perioadă în care se pun bazele trecerii la stadiul urban al aşezării.
Documentele emise de Cancelaria ţării Româneşti între 1459-1625 consemnează existenţa pe teritoriul de azi al Bucureştiului, a unui număr de 41 de aşezări. Prima atestare documentară a Bucureştiului datează din secolul al XV-lea (20 septembrie 1459) şi este un act prin care domnitorul Vlad Ţepeş confirmă o donaţie făcută unor mici feudali.
Stabilirea reşedinţei domneşti la Bucureşti în perioada domnitorului Vlad Ţepeş a avut un rol determinant în evoluţia ulterioară a aşezării. Astfel, din secolul al XV-lea se înregistrează o dublare a suprafeţei oraşului. Apar cartiere noi ocupate de meşteşugari. În zona numită azi Sf. Gheorghe erau cuptoarele meşterilor fierari, la Piaţa Unirii – Zona Colţea erau cuptoarele meşterilor olari, iar pe malurile Dâmboviţei se stabilesc tăbăcarii.
În partea de nord a Curţii Domneşti se stabilesc negustorii, cojocarii, croitorii. Principalul vad comercial şi meşteşugăresc devine „Uliţa Mare”, strada Lipscani de azi, atestată documentar din 5 iunie 1589.
Epoca Modernă
Revoluţia din 1821 marchează începutul istoriei moderne a Bucureştiului. La începutul secolului al XIX-lea, se poate distinge o structură socio-profesională: meşteşugari, negustori, slujbaşi în aparatul administrativ, clerici, boieri şi slujitori. După un recensământ din anul 1807, în Bucureşti erau 3.523 de prăvălii, iar mai târziu, în anul 1820, sunt consemnate peste 200 de clădiri publice, mai multe pieţe şi grădini publice. În anul 1830 se înfiinţează „Sfatul Orăşenesc” (Administraţia Publică Locală de azi) şi oraşul este împărţit în cinci zone (sectoare), iar în 1846 este elaborat de primărie, primul Plan de Cadastru al Bucureştiului.
Prin proclamarea independenţei de stat în 1877, Bucureştiul devine capitala României şi, începând cu această dată, cunoaşte o puternică dezvoltare economico-socială. Astfel, recensământul de la 1878 consemnează existenţa în oraş a două turnătorii de fontă, două întreprinderi de obiecte mecanice, 30 de tăbăcarii şi 100 de mori, din care 12 erau antrenate de energia aburului.
În anul 1869 este inaugurată prima linie de cale ferată Bucureşti – Giurgiu, iar în 1870 este pusă în funcţiune linia ferată Bucureşti – Ploieşti – Galaţi – Roman. Prima gară construită a fost Bucureşti – Filaret (1869), iar apoi s-a construit gara Târgovişte (1870), care ulterior a fost denumită Gara de Nord.
Tot în această perioadă s-au făcut lucrări de rectificare şi adâncire a albiei râului Dâmboviţa, lucrări pentru alimentarea cu apa potabilă a Capitalei prin filtrarea apei Dâmboviţei. În 1882 a fost inaugurat iluminatul public electric, iar în 1892 a fost construită uzina electrică Grozăveşti. Punerea în funcţiune a uzinei electrice Filaret (1908) a făcut posibilă în 1894 inaugurarea primei linii de tramvai electric în oraş.
Cea mai prosperă perioadă a Bucureştiului, ca şi a întregii ţări, a fost perioada interbelică. În anul 1921 s-a dat în folosinţă aeroportul Băneasa, iar în 1931 se înfiinţează Societatea de Transport Aerian „SARTA”, care în 1933 se transformă în „Liniile Aeriene Române” (LARS). În 1933 se inaugurează actualul Palat al Telefoanelor, prima centrală telefonică automată funcţionând încă din 1927.

Recomandări

Prima reacție a TikTok, după acuzațiile privind conturile false care l-au promovat pe Călin Georgescu înaintea alegerilor prezidențiale

După planul de sistematizare din februarie 1926, Bucureştiul a fost împărţit din punct de vedere administrativ, într-o zonă centrală şi o zonă periferică. Zona centrală avea patru sectoare, fiecare dintre ele având un consiliu local. Zona periferică a fost constituită în restul teritoriului până la limita forturilor. Comunele cuprinse în această zonă au primit statutul de comunităţi suburbane.
Între anii 1918-1940, Bucureştiul a avut zece primari, unii dintre ei jucând un rol important: Emil Costinescu, Anibal Teodorescu, Dem I. Dobrescu, Alex. Donescu.
Epoca Contemporană
Instaurarea după al doilea Război Mondial a „puterii populare” creează condiţiile apariţiei dictaturii comuniste care s-a menţiut până în decembrie 1989. Pentru o perioadă de aproape 50 de ani, democraţia şi economia de piaţă au dispărut în România. În aceşti 50 de ani au fost construite, totuşi, multe unităţi industriale noi, blocuri de apartamente şi multe edificii cu caracter socio-cultural. Au apărut „giganţii industriali” şi miile de apartamente „tip cutie de chibrituri”. Un rol deosebit în această perioadă în economia oraşului, l-a avut industria de construcţii-montaj, numărul de salariaţi crescând de la 39.700 în 1950 la peste 97.000 în 1983.
Evenimentele din decembrie 1989 aduc modificări profunde în economia Capitalei, atât din punct de vedere structural (descentralizarea şi forma proprietăţii) cât şi al dinamicii sale. În 1993, trei ani după căderea regimului comunist (1989), în Bucureşti se concentrau 12.7% din populaţia activă a ţării cuprinzând 385 societăţi mijlocii cu o medie de 1000 angajaţi. Societăţile cu mai mult de 5000 de salariaţi reprezentau la acel moment numai 1.8% din total.
Pe lângă crearea marilor platforme industriale înainte de 1989, numărul blocurilor de locuinţe a crescut astfel încât, dacă între 1945 – 1964 au fost construite 80.641 apartamente, numărul acestora a crescut la 446.100 apartamente între anii 1965 şi 1984. S-au format noi cartiere ca: Titan – Balta Albă, Drumul Taberei, Berceni, Militari.
Gabriel Miron
 
 

Urmărește-ne pe Google News