Viața agricultorilor din „deșertul Olteniei”, unde se fac pepenii de Dăbuleni. „O luptă pentru supraviețuire în care au scos toate rezervele”

La temperaturile de peste 40 de grade Celsius, din triunghiul Craiova-Calafat-Corabia se fac „pepenii de Dăbuleni”. Un brand național doar cu numele, pentru că sprijinul real din partea autorităților lipsește, spune fotograful Petruț Călinescu. Producătorii sunt pe cont propriu în acest „sud sălbatic” al României. „Zona din spatele Grădinii României”, cum o numește el.

În proiectul multimedia „Povești din deșertul Olteniei”, lansat la începutul lunii decembrie, acesta a documentat „poveștile de viață ale agricultorilor din sudul țării care se luptă pentru supraviețuire cu natura și nepăsarea autorităților”. 

Realism magic oltenesc

„Oltenia mi se pare că a rămas cam cel mai puțin dezvoltată, dacă te uiți la alte zone. S-a construit foarte puțin, a rămas destul de încremenită în timp. Are o latură de realism magic românesc oltenesc foarte pronunțată prin personaje și situații. Pare că a ajuns cumva zona din spatele Grădinii României, să zic așa”, povestește fotograful Petruț Călinescu într-o discuție cu Libertatea.

„Nu prea interesează pe nimeni ce se întâmplă acolo. Și ce mi se pare interesant e că toată țara e semiabandonată, dar când ajungi în zona aia e furnicar de oameni, ceva se întâmplă. Pepenele e principala chestie, dar se face destul de multă agricultură. Și m-a interesat să mă uit un pic mai atent la ce e acolo, mai ales în contextul schimbărilor climatice”, adaugă el. 

Recomandări

Rezultate prezidenţiale Republica Moldova – Turul doi. Câte voturi au obținut Maia Sandu și Alexandr Stoianoglo

Fotograful a mai documentat, ani, povestea maramureșenilor care muncesc în Franța, mânați de etica economisirii absolute, ca să își construiască vile somptuoase în satele lor din România, în care nu prea apucă să locuiască. Locuințele sunt păzite de bătrânii rămași în sate. Poveștile și fotografiile au fost adunate în proiectul „Mândrie și Beton”. Petruț Călinescu a mai urmărit povestea garajelor din Moldova, unde „se refugiază” bărbații. 

Oamenii care păzesc pepenii

Libertatea: Cine sunt oamenii care păzesc pepenii? Ce povești au? 
Petruț Călinescu: Mi s-a părut foarte poetică treaba asta cu oamenii care păzesc culturile, atât de natură, de grindină, de soare, cât și de hoți. Vara, de exemplu, vin cu baloți de paie și acoperă fiecare pepene cu paie, să nu îl bată soarele în cap. Sunt zeci de mii de pepeni la hectar, cât vezi cu ochii, și stă paznicul ăla și îi acoperă așa ușor pe fiecare. 

Recomandări

Cifrele din spatele alegerilor pentru desemnarea noului președinte al României: peste 22 de milioane de buletine tipărite și o sută de mii de ștampile

Paznicii sunt, în principiu, oameni din zonă care nu prea au alte opțiuni, fie de muncă, fie cu sănătatea. Și în mare parte sunt cam două tipuri, fie sunt angajați, sunt oameni bătrâni sau oameni care au lucrat ca zilieri toată viața lor și vor să mai facă un ban, sau oameni din familiile cultivatorilor. Pentru că sunt afaceri de familie și absolut toată familia pune umărul la treaba asta. De exemplu, am întâlnit un tip olog și copilul îi spunea că trebuie să ajute și tata cumva familia. Dar în cele mai multe cazuri sunt oameni angajați.

– Angajați la negru, nu? 
– Da, normal.

– Și cam câți bani fac pe lună?
– În medie era cam 1.500 de lei pentru un paznic și mai primesc mâncare și țigări. Dar mâncarea nu îți închipui că… Săracii, mulți își lungeau gâturile, că mă vedeau pe mine că veneam pe câmpuri, credeau că e patronul care le aduce mâncare. Mâncare o dată pe zi, o dată la două zile, fiecare cum se descurcă. Am mai dat de un tip care păzea pentru un văr și la schimb primea grâu. Se fac bartere, trocuri. E o lume destul de străină nouă. 

– Și care-i viața lor acolo? Stau în permanență?  
– Stau din primăvară până toamna. Acum depinde la fiecare. Unii își pun două culturi de pepeni, unii își pun una singură. Oricum ar fi, demarezi primăvara, după ce a dispărut primul îngheț, cândva în aprilie și ei păzesc, în primul rând, pompa (de apă, n.r.). Pompa-i marea valoare. E 500 de euro pompa de A6 și e prima care se fură. E mică, de asta o arunci în căruță, la revedere. Apoi sunt dăunătorii naturali, grauri de exemplu, depinde de cultură. Mai sunt copiii, care pot să intre și să strice.  

Recomandări

Regele Felipe și regina Letizia, sub o ploaie de noroi și obiecte aruncate de mulțimea furioasă, lângă Valencia: „Asasinilor! Asasinilor!”

Viața la peste 40 de grade Celsius

– Cum își petreceau timpul? Mă gândesc că stau într-o singurătate absolută. 
– Și-l petrec cum și-l petrece și un cioban. Probabil că sunt mult mai atenți la natură, ascultă foarte mult radio. Unii dintre ei stau pe telefon, pe TikTok. Dar, în mod clar, au niște remarci foarte fine asupra vremii, asupra mediului, asupra animalelor. Sunt expuși mult la meditație. Am întâlnit de la teoria conspirației pe TikTok până la idei despre schimbarea vremii, le auzi pe toate. Înțelepciunea populară e foarte largă.

– Cum fac față la căldură? Scriai, în textul de prezentare, că sunt temperaturi de peste 40 de grade Celsius. Cum rezistă ei acolo, de exemplu, în iulie?
– Pe unde mai sunt liziere, se bagă la umbră. Altfel, și-au făcut umbrare. Dar totul e foarte improvizat. Cei care sunt cei mai de top au niște rulote, dar și rulotele astea sunt foarte degradate, mucegăite. Mulți au niște case improvizate din cartoane, coșmelii din plastic și cartoane, care se pun pe foc, probabil, la sfârșitul sezonului. Nici nu ai ce recicla de la un an la altul din ele. Fiecare își face fie un umbrar din bețe și o cârpă, fie se bagă unde e o lizieră. 

Cine câștigă cei mai mulți bani la Dăbuleni

– Cine face bani în zona Dăbulenilor?
– Patronul, normal. Dar unii pierd bani. Nu e chiar foarte sigur. Pentru majoritatea e la risc. Poate să aibă un an bun sau un an rău, e o dinamică destul de incertă.

– Cât de mare e riscul să pierzi toată investiția?
– Spuneau că o dată la 4-5 ani se poate întâmpla să fie o ploaie nasoală sau o grindină și atunci pierzi foarte mult. Toată lumea vorbește acolo foarte filozofic. Unii zic, băi, dacă ești muncitor și te ții și faci totul ca la carte, nu pierzi. Probabil câștigi și dacă ai mai mult teren. De obicei, oamenii iau cam 2-3 hectare, cam asta e media pe familie. Sunt unii cu 10 hectare, unde probabil se câștigă, dar e cumva ca la o bursă. Depinde când apar pe piață, depinde când apar ăștia grecești. Mă rog, probabil că s-au stabilizat mai mult sau mai puțin. Dar tot sunt niște fluctuații. 

Cineva care se bucura că i-a ieșit o recoltă bună zicea, mamă, mi-a ieșit prima recoltă, gata, nici nu o mai pun pe a doua, mă duc la muncă în Germania. Muncea în agricultură pe la solare. Acum cât poate să câștige cineva care după aia pleacă la muncă la solare în Germania? Bănuiesc că nu sume mari. Cred că mii de euro. Zece mii de euro în cazul fericit.

Cine câștigă 100%? Bănuiesc că ăia care vând tehnica și chimicalele. Tu vinzi chimicalele și nu mai ai treabă cu… I-a ieșit sau nu i-a ieșit omului cultura, tu oricum vinzi la fel. Dar, de fapt, vinzi chiar mai bine când nu prea iese, că atunci dă mai mult.

Iarăși câștigă intermediarii, că ei (producătorii, n.r.) nu prea pot să organizeze. Niciunul nu are firmă. Ei nu sunt asociați în uniuni de cultivatori și așa mai departe, drept care, când vin cu pepeni de pe câmp, ei nu pot să-i dea la Lidl, la Kaufland etc., și lângă e un depozit mare, care le albește lor de la negru, nu știu cum. Da, ei nu vând direct.

– Și cum îi comercializează?
– Vând toți angro. Din momentul în care vii de pe câmp, vii cu remorcile alea, te duci la un angro și e ca la o bursă. Stai cu pepenele și lumea începe, cât dai kilul, cât dai nu știu ce, cât te țin nervii. Sunt unii care îl dau imediat, alții care stau o zi, dar la un moment dat nu poate să stea prea mult să-l vândă pentru că au de strâns alții pe câmp și așa mai departe. Cedează nervos și îl dau la un preț mai mic. Nu e ca la grâu, îl bag la depozit și îl vând la iarnă. E o chestie perisabilă. Se mai duc unii să îi vândă prin țară, dar majoritatea îi dau intermediarilor. Nu au putere de desfacere.

Mulți dintre ei spun: nu mai pun la anul, că a fost prost, nu mai vreau. Mă rog, e o chestie pe care o aud și la maică-mea, care spune că nu-și mai pune grădină și în fiecare an și-o pune din nou. E super multă muncă, nu e super câștigul să zici că frate, aia e. După ce le trece oboseala, își dau seama că nici nu prea au alte chestii, că zona e complet cheală din punctul de vedere al altor oportunități. 

– Și ei ce mai muncesc? 
– Și de-acolo s-a plecat mult afară, adică nu e o zonă ferită de fenomenul ăsta. Unii stau permanent, alții nu, e foarte greu să tragi o concluzie, să zici ceva omogen. 

Cred că e printre ultimele zone agrare din România, vezi oameni care chiar trăiesc din munca de la câmp, pe bucăți mici, pe muncă de asta cu stihiile naturii, că prin țară nu prea mai vezi, poate prin Maramureș. 

Impactul asupra mediului

– Care e impactul asupra mediului?
– Se folosește foarte mult plastic, care în principiu rămâne pe câmp. Toată chestia cu picătura, minitunelul, folia, cam rămân pe câmp, sunt foarte puțini la care am văzut să le strângă. Se trece cu lamele peste, se ară peste și la revedere. Mai ales că e un sistem în zonă, sunt foarte multe terenuri și mulți le iau în arendă. Foarte puțini lucrează pe terenul propriu. Le iau în arendă, sunt multe, nu toate terenurile sunt date într-un an și ei le rotesc. Cu alte cuvinte, nu fac curățenie, că la anul iau în arendă alt teren.

Așa că li se permite, terenul ăsta stă pe liber un an sau doi și cred că ploile topesc cumva plasticul ăla, care e răscolit și băgat în pământ. Nu e chiar vitamină pentru plante. Iarăși toate stropelile, nu știu dacă le monitorizează cineva. Ei pun substanțele așa cum le zice omul care le vinde. Mi s-a îngălbenit frunza, dă-i cu aia. Îi dau cu aia, s-a înroșit frunza, băi, dar s-a înroșit, dă-i cu alta acum. Și ei zic, băi, nu e rău, că sunt super safe, că mănâncă copiii noștri, dar pentru mine, ăsta nu e un argument.

– Crezi că ei înțeleg efectul ăsta asupra mediului sau, mai degrabă, îl ignoră? 
– Nu cred că îl înțeleg. Știi cum e, când ești preocupat de ziua de azi, ce te interesează ce va fi peste 20 de ani? Aici cred că e o treabă a autorităților pe care înțeleg că nu prea și-o fac. Înțeleg că puțurile pe care le fac ei ar trebui să fie făcute cu autorizație. Și nu au autorizația asta, nu le-o cere primăria, pentru că s-ar enerva. Oricum nu fac nimic pentru localnici, măcar să nu le pună bețe în roate, cam ăsta-i discursul. Se închid ochii.

Lupta pentru supraviețuire

– Ce ai mai descoperit de-a lungul documentării?
– Mi s-a părut că e o superluptă pentru supraviețuire. O luptă pentru supraviețuirea în care au scos toate rezervele. Copiii, bătrânii, toată lumea iese la atac, să mai facă niște bani pentru încă un an. Destul de trist mi se pare că nu sunt măsuri reale luate acolo, doar la nivel de discurs, ele sunt pe agenda politică, pe trend, să zici, cât te preocupă, dar real nu mi se pare că se întâmplă ceva.

– Vorbesc oamenii cu care ai interacționat tu despre politică, despre partide, există lumea asta în preocupările lor?
– Par foarte sictiriți, adică dezamăgirea cred că e super mare, din toate părțile posibile. În schimb, ce mi s-a părut simpatic, Daea (fostul ministru al agriculturii, n.r.) pare foarte bine văzut. Mai mulți mi-au zis că Daea era singurul care vorbea pe limba lor.

– Și pe tine cum te-au privit și primit?
– Foarte prietenoși. Bucuroși de vorbă. Să stai pe câmpul ăla, să-ți apară cineva, nu e de colo, știi? 

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro