Comentează- 718 copii proveniți din sistemul de protecție au intrat în România în perioada 24 februarie – 31 martie.
- 220 de copii au rămas în centrele de plasament din 8 județe din România. Sunt însoțiți de 26 de adulți. O parte dintre însoțitori doresc să se întoarcă în Ucraina.
- Cei mai mulți copii – 59 – se află în județul Prahova, în cele trei centre pe care le-a vizitat echipa Libertatea.
- Mulți dintre copiii din centrele de plasament din Prahova au dizabilități și se află sub tratament. Evaluarea lor este necesară pentru ca nevoile să le fie îndeplinite.
Evghenia, profesoară de sport la o școală specială din orașul ucrainean Chilia Nouă, în sudul țării, unde sunt instituționalizați copii cu dizabilități, locuiește de aproape o lună într-un centru de plasament din Băicoi, un oraș mic din județul Prahova. Aici însoțește și îngrijește o grupă de copii orfani din Ucraina, cu vârste între 5 și aproape 18 ani, alături de alte trei profesoare: Liliya, Natalia și Olena.
Liliya e directorul adjunct al şcolii din Ucraina, iar celelalte două femei, Natalia și Olena, sunt profesoare de ucraineană și de rusă. Olena e singura din grup care vorbeşte „oleacă” de româneşte, fiind născută într-o familie de „moldoveni”.
Acel „oleacă” al Olenei reușește însă să unească, în centrul din Băicoi, grupurile de copii și angajați din Ucraina și România, care s-au intersectat ca urmare a războiului, dar fără să vorbească aceeași limbă și cu puține informații unii despre alții.
Unii copii le strigă „mama”
În dimineața de 31 martie, o parte dintre copiii găzduiți la Băicoi sunt supravegheați de Evghenia, profesoara de educație fizică din Chilia, și de Liliana, o îngrijitoare româncă.
„Copiii știu că e război, dar nu sunt speriați. Le-am spus că trebuie să îi luăm cu noi, pentru că în țară e război și că trebuie să îi salvăm”, spune Evghenia.
Dincolo de moarte, războiul înseamnă și o dislocare extrem de dureroasă pentru oameni. Față de copiii care trec granița în România sub protecția unui părinte sau a unor rude, aceștia sunt orfanii Ucrainei. S-au trezit într-un nou loc străin, forțați să părăsească din nou ceea ce pentru ei reprezintă acasă: centrul de plasament.
Liliana, îngrijitoarea româncă, încearcă să o învețe pe Dasha să numere în limba română. „Unu”, spune Liliana, „unu”, repetă fetița. „Cum mă cheamă pe mine? Li-li-a-na”, spune femeia. „Liliana”, răspunde Dasha. Alți copii se uită la un ecran pe care rulează desene în ucraineană și izbucnesc din când în când în râs. Un băiețel se leagănă, cu mișcări repetitive, pe o canapea.
Evghenia îi sfătuiește pe Nadia și Victor cum să continue puzzle-ul sau ce culoare să aleagă pentru petala unei flori dintr-o carte de colorat. Profesoara e îmbrăcată comod, ca de casă, cu pantaloni de trening și un tricou galben cu sloganul „Doar Petrolul”. E tricoul cu „lupii galbeni” – echipa de fotbal Petrolul Ploiești.
Războiul le-a transformat. Din profesoare care munceau 7 ore pe zi aceste femei sunt acum îngrijitoare 24 de ore din 24, responsabile de viața unora dintre cei mai vulnerabili copii.
Unii dintre ei au probleme de vedere, alții iau tratament psihiatric. Odată cu mutarea în România, într-o lume radical diferită pentru copii, ele au fost singurele repere. Câțiva copii le strigă „mamă”.
Schimbul de „mame”
Deși a fost alegerea lor să însoțească copiii în România, acum, după aproape o lună aici, își doresc să se întoarcă acasă. Sunt obosite, iar familiile lor au rămas în Ucraina.
„În orașul meu nu e război, dar nu știu ce se va întâmpla mâine. Însă vreau să mă întorc acolo, să mă odihnesc. Și soțul meu e în Ucraina”, spune Evghenia cu lacrimi în ochi.
Și celelalte profesoare își doresc să se întoarcă acasă. Ar urma să fie înlocuite de alte colege din Ucraina, care vor veni în România să aibă grijă de copii.
„Eu mai rămân, dar vreau acasă”, spune și Olena, singura care știe românește.
– Sunteți esențială.
– Oleacă.
Schimbul ar fi trebuit să se facă vineri, 31 martie, apoi a fost amânat pentru final de săptămână. Marți, 5 aprilie, încă nu fusese finalizat, a confirmat pentru Libertatea directorul DGASPC Prahova, Alexandru-Ion Bocioaca.
220 de copii din sistemul de protecție din Ucraina, găzduiți în România
În total, 718 copii proveniți din sistemul de protecție din Ucraina au intrat în România de pe 24 februarie, când Rusia a invadat Ucraina, până pe 31 martie, conform datelor oferite de către Ministerul Familiei la solicitarea ziarului.
Dintre aceștia, 220 au rămas în centre din România, în Alba, Botoșani, Brașov, Călărași, Iași, Prahova, Sibiu sau București. Sunt însoțiți de 26 de adulți.
Restul de aproape 500 de copii au trecut prin România doar câteva zile, fiind transferați apoi în alte țări. „A existat un vid de legalitate în primele zile. Copiii au trecut granița cu ajutorul unor ambasade, fundații”, spune George Ciubotaru, purtător de cuvânt la Ministerul Familiei.
Cifrele ilustrează povara de pe umerii însoțitorilor. 26 de adulți la 220 de copii, unii dintre ei cu dizabilități, reprezintă un raport de aproape 1 la 10.
Însoțitorii din Ucraina sunt ajutați de angajați din sistemul de protecție din România, însă având în vedere barierele de limbă, precum și relația de încredere dintre copii și îngrijitori, care se construiește doar în timp, povara mare rămâne pe umerii celor din Ucraina.
La nivel național, cei mai mulți copii sunt găzduiți în Prahova: 59 de copii. Aceștia au ajuns în dimineața de 4 martie, după un drum de 17 ore, însoțiți de nouă profesoare și copiii acestora.
Grupul și-a dorit să rămână laolaltă, însă a fost distribuit în trei centre: la complexul de servicii comunitare „Raze de Soare” din Baicoi, un fost centru de plasament al statului, și în două centre de plasament private, ale organizației Pro Vita.
„Agitația de la început a fost prea mult pentru ei”
„Primele zile au fost foarte complicate”, spune Letiția Mușat, care conduce centrul din Băicoi. „A venit toata lumea. Direcția (DGASPC), cei de la Imigrări, cei de la Poliție, DSP-ul, Prefectura, televiziuni. Era mult pentru ei. A fost mult și pentru noi, care eram din locul ăsta și ne duceam și pe acasă. A fost o agitație destul de mare.”
Centrul din Băicoi era gol, așa că a putut prelua copiii ucraineni. Acolo a funcționat până de curând un centru de plasament, unde erau găzduiți 28 de adolescenți, însă ultimul copil a plecat pe 25 februarie, ca parte a strategiei naționale de a desființa centrele de plasament.
Urmau să fie transferate alte două servicii sociale din județ, un centru de primire în regim de urgență și un centru maternal, însă războiul a dat planurile peste cap, iar centrul a ajuns loc de găzduire pentru orfanii din Ucraina.
Teama, lipsurile și solidaritatea din primele zile în România
Din discuțiile purtate de Libertatea cu reprezentanți ai DGASPC Prahova la începutul lui martie, a reieșit că, în primele zile, a existat frică și neîncredere în rândul angajaților ucrainieni. Nu știau prea multe despre locul unde au ajuns, cât vor sta aici. Limba era, de asemena, o problemă.
„Asta a fost temerarea, ca nu cumva copiii să trebuiască să rămână aici, dacă li se dă o măsură de protecție. Era întemeiată frica lor, pentru că responsabilitatea pe care o aveau față de copii e uriașă”, explică Letiția Mușat. Între timp s-a stabilit o relație de încredere între personalul din România și cel din Ucraina.
În centru lipseau, la început, alimente și produse de bază, iar personalul nu era suficient.
„Personalul de aici era distribuit în alte centre. Vă dați seama că am avut emoții atunci, în primele zile, dar s-au mișcat lucrurile repede. De asemenea, fiind în etapa (de desființare, n.r.), eu nu mai aveam motive să mai am alimente în magazie. Eu chiar făcusem casarea, lenjerii care fuseseră folosite de generații. Am zis, ok, s-a terminat o etapă, hai să începem o alta”, povestește șefa de centru.
Pe site-ul Consiliului Județean Prahova s-a publicat în 4 martie un comunicat de presă în care se cerea ajutorul comunității. „Aproape 70 de copii ucraineni instituţionalizaţi, preluaţi de DGASPC Prahova, au nevoie de ajutor”.
„Știți cum s-a adunat comunitatea în jurul nostru? A fost copleșitor. Au venit oameni de peste tot. M-a sunat lume din Constanța, de la Cluj, din București nu vă spun câte familii, societăți. Nu îmi venea să cred. Foarte multe produse, tot ce s-a gândit omul. O doamnă, 74 de ani, pensionară, a venit pe maxi taxi cu niște sacoșe mari mari. A adus protecții pentru pat, pentru saltele, lenjerie de pat, a tricotat ceva”, povestește Letiția Mușat.
„Nevoile sunt diferite”
La centrul din Vălenii de Munte au ajuns pe 4 martie 15 copii ucraineni, însoțiți de două profesoare și doi copii ai acestora.
Melania Tănase, care conduce centrul de plasament Pro Vita din Vălenii de Munte, spune că se așteptau să găzduiască mame cu copii din Ucraina, nu copii orfani. DGASPC-ul i-a întrebat câte locuri libere au, dacă pot primi copii.
„A fost un pic șoc. Nici ei nu au știut inițial că vor fi trei centre. Au fost și ei un pic speriați, șocați de toată situația, au plecat foarte repede de acolo. Dar încet, încet s-au liniștit, s-au acomodat”, povestește Melania Tănase. Coordonatoarea e din Marea Britanie, dar locuiește de aproape 20 de ani în România.
Organizația Pro Vita, cu centre în Valea Plopului, Valea Screzii, Vălenii de Munte sau Posești, a fost înființată de preotul Nicolae Tănase, cunoscut pentru munca lui de caritate, dar și pentru implicarea în mișcarea anti-avort, denumită și pro-viață, din România.
Cel mai complicat, spune Melania Tănase, a fost că, la început, nu aveau foarte multe informații despre copiii pe care urmau să-i găzduiască.
„Nevoile sunt diferite. Vin dintr-un mediu pe care noi nu îl știm, e o școală foarte mare, nu avem nicio istorie. Au venit fără nimic. Trebuia să-mi dau seama de nevoile lor. Am fost la Obregia cu trei dintre ei, au avut nevoie de o analiză. Ziceau doamnele că au avut pastile, nu știam ce pastile. Au fost și i-au evaluat. Încet, încet, i-am evaluat pe toți. Cum să lucrezi cu ei, ce nevoi au. Mai departe de haine și mâncare”, explică Melania Tănase.
În fiecare dimineața, la centru vine o voluntară care locuiește în zonă, vorbitoare de rusă, care ajută cu traducerea. În felul acesta, pot să facă diverse activități educative cu copiii.
La ambele centre Pro Vita unde sunt găzduiți copii ucraineni s-a dublat numărul de angajați. Au adus îngrijitori de la centrul din Valea Screzii sau au angajat oameni noi. Aceștia vorbesc însă doar limba română, deci nu au cum să comunice direct cu copiii.
Evaluarea copiilor
Și cei 17 copii ucraineni găzduiți în centrul Pro Vita din Posești, condus de către Ana Tănase, au fost evaluați. „Având copii cu dizabilități, trebuia să știm ce tratament iau, dacă corespunde, dacă mai au nevoie de medicamente”, spune ea.
În plus, au apelat la un psiholog din Moldova care știa limba rusă, precum și la un psiholog clinician din România, acreditat de către Colegiul Psihologilor.
„Împreună i-au evaluat ca să știm ce diagnostic au. Codurile lor de boală din Ucraina nu corespund cu clasificarea maladiilor internaționale de pe spațiul european. Ca să putem face o evaluare inițială, aveam neapărată nevoie de ele”, explică aceasta.
La centru au și un psiholog permanent, care petrece timp cu copiii.
Încrederea în adulții români a venit treptat
Încrederea între copiii ucraineni și angajații sau voluntarii români s-a stabilit treptat. Vasile Manică, un preot ortodox din Chișinău, care a venit la centrul din Posești să ajute cu traducerea, spune că a avut nevoie de câteva zile ca să fie acceptat de copii.
Acum preotul aleargă printre copiii și adolescenții ucraineni, care au mereu întrebări pentru el. E o resursă esențială, vorbind aceeași limbă cu ei. Unii copii vin la el și îl îmbrățișează.
Copiii nu pot fi încă înscriși în învățământul de masă, spune Ana Tănase. Aceștia erau la o școală specială, care era și centru de plasament, însă materiile pe care le făceau nu corespund cu ceea ce se învață în România.
„Noi am încercat să înlocuim puțin școala. Am creat un serviciu de tip after school. Invităm profesori, animatori socio-educativi, avem și o echipă de teatru care vine o dată pe săptămână și face jocuri, mimă, pantomimă, ori activități tip educațional. Încercăm să îi învățăm un pic de română. Primele două săptămâni au fost mai mult de acomodare. I-am inclus și pe românii noștri în aceste activități, doamna profesoara (care le predă română, n.r.) vine din Vălenii de Munte. În modul ăsta le-am câștigat un pic încrederea ca să facem activități mai avansate.”
În după-masă zile de 31 martie, câteva fete improvizează un dans în sala de teme pe o melodie hip hop ucraineană. Părintele Vasile încearcă să descifreze versurile. În haosul generat de război și de mutare, muzica e un alt reper important pentru copiii și adolescenții veniți din Ucraina.
Uneori își întreabă profesorii cât mai au de stat departe de casă. Instituția din Ucraina unde locuiau e, pentru ei, casa lor.
„Când o să fie tot bine la noi, ne ducem cu voi acasă”, spune Olena, profesoara din Chilia care vorbește „oleacă” românește.