Comentează“Mă gândeam că nu vă mai
găsesc aici… Mai treceți o iarnă…”, îi spune Loredana, o tânără îmbrăcată
frumos, lui Costică Calmuschi. Pe de o parte, se bucură să îl vadă, pe de alta,
îi pare rău, căci înțelege cu greu de ce se supune bărbatul unei astfel de
vieți în ger.
Revederea are loc pe
Dealul Melcilor din Brașov, unde bărbatul de 64 de ani locuiește într-un cort,
și vara și iarna, de aproape 5 ani. Ca o ironie a sorții, el li s-a alăturat
creaturilor cu casa în spinare care populează dealul, un melc mare printre mii
de melci mici, chiar dacă aici campatul e interzis, fiind o arie naturală
protejată.
Tânăra a venit să îi aducă o pizza “domnului Costi”, împreună cu prietenul ei italian stabilit în România, Luca de Santis. În seara asta, cei doi organizează un eveniment caritabil, iar din banii strânși vor să îi cumpere un cort mai încăpător lui Costică.
“Ați văzut? Mi s-a promis o casă mai mare, de 5 stele”, ne spune bărbatul și stârnește râsetele tuturor.
“Domnul Costică e foarte
glumeț”, îl descrie Loredana, care îl cunoaște de mai bine de un an și care
încearcă să îl viziteze cât mai des. Pentru că, în această interacțiune dintre
doi oameni realizați și un semen fără casă nu știu nici ei cine dă și cine
primește. Cine pe cine ajută. Asta mărturisește fata. De fiecare dată, tânăra
coboară de pe deal cu sufletul plin de recunoștință pentru tot ce a primit de
la viață. La fel și Luca. “În fiecare dimineață trebuie să îi spunem mulțumesc
Universului”.
Cel mai mult apreciază
că bărbatul nu cere niciodată nimic, nici măcar când îl întreabă de ce ar mai
avea nevoie. “Zice mereu: «Veniți doar să stăm de vorbă»”, spune
Loredana.
“E cel mai demn om. Și cel mai bogat cred, are tot Brașovul, are pace, are liniște, are tot”, intervine Luca, cu un accent italienesc.
Într-adevăr, de aici,
din pragul cortului, panorama e specială, iar siluetele blocurilor din
cartierele Răcădău și Astra se înfig în lumina de la poalele munților și se
sting împreună cu ea.
“Când bate vântul, e mai
greu”, oftează Costică și viața lui aparent idilică începe să-și deseneze
limitările austere: sărăcia, frigul, puținele mijloace și erodarea inevitabilă
a trupului.
Loredana îl întreabă
dacă mai e răcit, dacă mai are baterii pentru radio și îi dă de veste că
urmează să se căsătorească.
“Să-l iubești ca pe
ochii din cap”,o sfătuiește bărbatul.“Că voi vă iubiți numai la
început”, continuă bărbatul, ca și cum ar ști bine despre ce vorbește.
“Pe 12 octombrie 2012
m-a zburat afară. Era într-o vineri”, își amintește cu precizie Costică data la
care a fost evacuat din apartamentul în care locuise cu soția lui.
Evacuarea venise în urma
sentinței judecătorești la divorțul intentat de femeia cu care împărțise
ultimii 16 ani. Ea era plecată în Italia, iar el nu s-a prezentat la nici o
înfățișare la tribunal, crezând că astfel o să se închidă cazul și ea o să se
întoarcă acasă. O iubește și-acum sau asta spune, căci iubirea rămâne
misterioasă pe Dealul Melcilor, ca în orice alt loc.
“Mi-am pierdut casa cu
acte în regulă. Statul român m-a dat afară cum ai da un pisoi”, este versiunea
lui Costică. El crede că totul a fost un complot între stat și rudele fostei
soții și că într-o zi își va recupera casa despre care e convins că e a
lui.
Actele pe care le
păstrează în cortul pe care îl numește “cușcă” demonstrează însă contrariul.
“Subsemnatul Calmuschi
Costică, în calitate de soț al cumpărătoarei, declar că sunt de acord cu
dobândirea de către aceasta a apartamentului obiect al prezentului act ca bun
propriu și înscrierea în acest mod în CF, întrucât prețul pentru achiziționarea
acestui apartament a fost obținut din vânzarea unui apartament bun propriu al
soției mele, dobândit anterior căsătoriei”, scrie negru pe alb în contractul de
vânzare-cumpărare semnat în 1998.
Costică trăiește cu
speranța că titlul de “declarant” pe care îl are în acest contract este sinonim
cu cel de “proprietar”. Așa cum și-a creat propriul oraș, egal cu el însuși, la
fel își întreține iluzia că-și va recupera, negreșit, casa.
Când a rămas fără
locuință, s-a mutat inițial într-o boxă de la subsolul blocului, pe care o
lumina cu lumânări. Deși lucrase ca strungar la Uzina Steagul Roșu vreme de 20
de ani și apoi mai mulți ani la o firmă de construcții, acum refuză să mai
lucreze, în speranța că o să primească pensie.
Constanța Szabo, o
vecină din blocul în care a locuit Costică, își amintește că s-a dus chiar ea
la Casa de Pensii să se intereseze pentru el. “Am vrut să îl ajut. Putea să
iasă la 60 de ani”. Bărbatul avea însă doar 57 de ani atunci și nu depusese
dosarul la timp, i-au zis funcționarele de la Casa de Pensie. “După termenul de
șomaj n-a venit direct să bage dosarul de pensie”.
Vecina i-a dat de
mâncare doi ani.“Mi-a fost milă de el, că n-avea venit. Îi duceam până
și apă minerală”.Nu era un om care să facă probleme în bloc, însă
obișnuia să bea și să își jignească soția, spune Constanța. Acestea ar fi unele
dintre motivele divorțului.
Teoretic, Costică Calmuschi
ar fi putut să se întoarcă în comuna Ibănești din județul Botoșani, la casa
părintească rămasă goală după moartea părinților. El își imaginează însă că
dacă rămâne în Brașov sunt șanse mai mari să primească apartamentul din care a
fost evacuat. În plus, spune că nu s-ar putea duce în Moldova cu mâna goală.
Își țese visurile fără altă bază decât propria convingere.
“Îmi pare rău că este
așa de bleg. În loc să stea ca oamenii în casă de oameni… De asta zic că e
fudul că nu vrea să meargă acolo fără bani. Apoi să stea în vârful dealului, ce
onoare mai este?”, se întreabă fosta vecină. Pentru ceilalți, e greu de înțeles
ce vrea Costică și el acceptă că e un om uneori sucit.
Pe Dealul Melcilor a
ajuns în ianuarie 2015, după ce a fost dat afară și din subsolul blocului în
care se cuibărise. “Dumnezeu m-a îndrumat aici”, răspunde la întrebarea cum de
s-a stabilit tocmai într-un vârf de deal.
Și-a făcut “o colibă” dinnuiele și nailon în mai puțin de o oră și în prima noapte s-a culcat îmbrăcat. Nu înainte să se minuneze de luminițele care acopereau orașul.
“Atunci am văzut frumusețea și am zis: aicia stau”. În timp a primit de la oameni o saltea, plapumă, pături și sac de dormit.
De 5 ani, ritualul lui
zilnic arată așa:
Dimineața, se trezește
la ora 4, citește Biblia, se roagă, se spală și apoi mănâncă ce a primit de la
oamenii care îl vizitează sau ce a găsit pe la gunoi prin oraș. Cel mai mult îi
place să urmărească soarele când apare de după munți. “Aici ai ocazia să vezi
un răsărit viu – soarele se ridică văzând
cu ochii, se ridică ușor-ușor, până apar toate razele”.
Laprânz, coboară
în oraș. Dacă a primit bani de la cineva, se duce prin piață să cumpere fructe
și mâncare, apoi se plimbă prin parcuri și, ocazional, se mai întâlnește cu
vreun fost coleg.
La cerșit spune că nu a
stat niciodată – “Exclus. Nu mi-a
plăcut mila! De ce? Fiindcă nu sunt nici olog, nici șchiop, nici chior”.
Primește doar dacă i se
dă, motiv pentru care a adormit de multe ori flămând.
Seara, în jurul orei 21.00,
ascultă știrile – ca să vadă dacă
omenirea va scăpa sau nu de necazuri -, apoimuzică populară, după care își
spune rugăciunile și trage fermoarul cortului. Nu doarme singur. “Am și
tovarăși, un pisoi negru, îl învelesc, ne sfătuim toată noaptea. Îl strig Băiețel”.
Iarna, “când e zăpadă pe
pomii ăștia, e o splendoare”, spune el. După ninsoare, scutură zăpada de pe
cort, face pârtie și primește vizitatori, care apar mai des decât în alte
anotimpuri. “Bă, cum trăiești aici?”, se minunează toți.
“Mă încălzește
Dumnezeu”, răspunde el, invocând din nou puterea divină, ca la orice întrebare
grea.
“Eu de 7 ani nu mi-am făcut baie. Mi-e și rușine să spun. Mă șterg cu prosoape ude”, mărturisește bărbatul, care aduce apa în bidoane mari de plastic, de la un izvor din apropiere. Spune că nu vrea să se spele în casa cuiva, pentru că nu știe ce microbi are și nu și-ar dori să îmbolnăvească pe nimeni. Hainele le spală, de obicei, doar la guler și la manșetă.
Nici la medic nu a mai mers de 10 ani. Are noroc cu o farmacistă care îi mai aduce medicamente și astfel se poate trata de câte o răceală.
Șoareci. Șobolani.
Șopârle. Furnici. Țânțari. Cu toate a dormit în cort.
Urși. Vulpi. Porci
mistreți. Ulii. I-au dat târcoale ziua sau noaptea.
“Ești mai rău ca un
câine. E inuman să trăiești așa”, izbucnește într-un final bărbatul.
Au fost oameni care s-au
oferit să îl țină în gazdă, dar Costică nu vrea să deranjeze pe nimeni și nici
la o mănăstire nu își dorește să meargă, pentru că el crede că Dumnezeu l-a
trimis aici.
Domnul Costică ar putea
să doarmă la un adăpost de noapte sau să stea la un cămin în regim rezidențial,
zi și noapte, a explicat, pentru Libertatea, Monica Chelban, purtător de cuvânt
al Direcției de Asistență Socială Brașov.
Aceasta a adăugat că Direcția nu știa de acest caz și că după sesizarea ziarului, o echipă de asistenți sociali s-a deplasat la fața locului.
Adăpostul de noapte din
Brașov are o capacitate de 50 de locuri și nu se ocupă în întregime decât în
nopțile în care temperatura scade sub 0 grade, a mai declarat purtătorul de
cuvânt. În aceste cazuri, au și 100 de solicitări, duble față de numărul de
paturi.
Potrivit Monicăi
Chelban, Costică Calmuschi nu a vrut să stea la adăpostul de noapte, “îmi
convine stilul acesta de viață”, dar acceptă sprijinul Direcției de Asistență
Socială ca să-și refacă documentele. Are buletinul expirat și vrea să vadă dacă
are o șansă la restituirea traseului de acte necesar pensiei. I-au dat și un
pachet de mâncare pentru mai multe zile. Despre casă, e convins că o va
recâștiga, o Fata Morgana pe care o vede ori de câte ori soarele își urnește discul
peste panorama de pe Dealul Melcilor.
“Câte sărbători nu am
făcut… Crăciun, Revelion, Paști sunt șterse de la mine de pe hârtie. Și totuși
mergem înainte”, se împacă bărbatul pe care credința și speranța l-au ridicat
mereu.
Când iese în oraș,
devine alt om. Costică se spală pe față într-o găletușă de plastic, apoi
îmbracă un pulover roșu primit de la italianul care l-a vizitat mai devreme, o
pereche de raiați negri, cumpărați de la second-hand, și în final o geacă și o
bască ce erau agățate pe un tufiș care ține loc de cuier.
Bărbatul se stropește pe
gât și pe față cu niște apă de colonie cu miros de salcâm și parcă tocmai s-a
petrecut o magie. “Mi-a plăcut în viață să fiu mai altfel îmbrăcat, mai
elegant”, zâmbește el.
În Târgul de Crăciun din
Piața Sfatului, Costică Calmuschi se depărtează în mulțime, tot mai mic, ca o
literă roșie într-o lume de slove hotărâte, negre, toate la fel. Forfota îl
înconjoară, până când bărbatul se șterge de pe hârtie și, odată cu el, mai
trece un Crăciun.