ComenteazăDupă transplant, a dat alte valențe vieții, pe care o trăiește alături de un bărbat care a trecut prin aceleași încercări ca și ea și care a avut aceeași șansă la transplant, primind rinichiul salvator de la un pacient în moarte cerebrală.
Spune că-și trage bucuriile din lucruri mărunte, îi place enorm să meargă cu cortul, să adoarmă cu cântecul greierilor, cuibărită în sacul de dormit și să se trezească având picuri de condens în păr, după nopți mai răcoroase.
„M-am obișnuit cu ideea și am luat viața așa cum era”
Pe Simona Moisei corpul a trădat-o încet, iar durerile au început treptat. S-a dus la spital, iar medicii i-au spus că era măcinată de o infecție. Rinichii i-au mai funcționat cinci ani, cu pumni de medicamente, până când a împlinit 23 de ani. Atunci, medicii de la Bârlad au trimis-o la Iași, unde i-a fost prezentată pentru prima dată posibilitatea unui transplant renal.
„Îmi aduc aminte că am fost prima în serie atunci, eram trei. Când am ajuns la Iași, doctorul mi-a spus că, dacă am pe cineva care să îmi doneze un rinichi, să mă pregătesc de transplant. Atunci am început dializa”, își amintește Simona, care acum are 41 de ani.
Acele nouă luni de dializă, când a avut un cateter în abdomen, reprezintă motivul pentru care acum femeia nu are stare și umblă prin toată țara de fiecare dată când are oportunitatea. Cât a făcut dializă, a stat acasă, într-o cameră special adaptată și sterilă.
„Ce puteam face? M-am obișnuit cu ideea și am luat viața așa cum era. Eram legată de faptul că trebuia să stau acasă”, spune Simona. Singura șansă ca Simona să aibă o nouă viață a fost chiar mama ei.
„În cei 18 ani, m-am simțit cumva liberă, nu mai depindeam de nimic”
A făcut transplantul pe 10 noiembrie 2000. Era primul transplant renal la Iași. De atunci, se întoarce acolo la fiecare trei luni, pentru controale suplimentare, dar de fiecare dată când s-a simțit rău și a existat riscul unei complicații, i-a sunat pe medicii ieșeni și a fugit într-un suflet la Spitalul Parhon.
„În cei 18 ani, m-am simțit cumva liberă, nu mai depindeam de nimic. Am călătorit foarte mult, mă duc cu cortul, în natură, îmi place foarte mult, nu vreau să mă duc să stau în hoteluri sau pensiuni. Am simțit cumva că trebuie să profit de șansa care mi s-a oferit. Poate pentru că eram mai tânără, însă nu mi-a fost teamă, nu realizam, cred. Era bucuria mea că fac transplantul, nu îmi mai era frică de operație. Aveam speranța că voi face transplant și asta mi-a dat putere”, mai spune femeia.
Bărbatul cu care s-a căsătorit a făcut transplant renal la 10 ani după ea
Povestea Simonei a continuat și după ce s-a născut a doua oară. S-a căsătorit cu un bărbat care iubea natura la fel de mult ca ea și alături de care a început să călătorească în lume.
O boală gravă l-a măcinat și pe soțul ei, care a ajuns la spital – la București, de data aceasta -, unde doctorii i-au dat aceeași șansă la viață pe care a primit-o și Simona. În urmă cu opt ani, soțul său a trecut printr-o intervenție complicată, când i-a fost transplantat un rinichi de la un donator aflat în moarte cerebrală.
„De fiecare dată când mergem la o biserică, soțul meu aprinde o lumânare pentru cel care i-a donat rinichiul, din respect față de el. Din păcate, prea puțini oameni sunt de acord în România cu donarea organelor. Trebuie să te pui în situația celuilalt: dacă ai avea pe cineva drag cu probleme, ai vedea cât este de bine să facă cineva un astfel de gest. Cred că mai trebuie să învățăm”, crede Simona, convinsă de norocul pe care l-au avut ea și soțul său.
Citește și: