Viața fetelor din echipa afgană de fotbal evadate din infernul taliban: „Acasă, când ne antrenam pe stadion, se încuiau porțile și bărbații nu aveau voie să intre”

Ele au fost ultimele fotbaliste afgane salvate. Când toamna era abia la început, jucătoarele primei naționale feminine, senioarele, scăpaseră din infernul taliban care le ocupase din nou țara, sosind în Australia împreună cu familiile lor. Junioarele erau și ele în siguranță, în Portugalia. Mai puțin cele de la tineret. 

„Eram ca niște nou-născuți care puteau respira pentru întâia oară”

Aceste fete, de 18, 19, 20 de ani, au suferit cel mai mult pe un drum de coșmar și au așteptat cel mai mult să fie primite într-o țară care să le ajute cu adevărat. Fugiseră din Afganistan în ultimele zile ale verii, într-un sfârșit de august înspăimântător. Peste două luni au rămas în Pakistan și de-abia pe 18 noiembrie au aterizat în Marea Britanie. 

„Atunci, văzând acel mesaj din aeroport, Welcome to the UK, am simțit ce înseamnă libertatea”, spune căpitanul selecționatei, Sabreyah Nowrozi. „Eram ca niște nou-născuți care puteau respira pentru întâia oară, ca în primele zile ale vieții noastre”. 

Ele și-au spus povestea în The Guardian. O poveste tristă, dureroasă, revoltătoare, dar cu happy-end și cu speranță. Amenințarea talibanilor, a celor care le interziceau femeilor orice drept, inclusiv să facă sport, e în urmă, rana clipelor când trăiau cu teamă se cicatrizează încet. 

Recomandări

Cauzele unui fapt statistic înfiorător: 41% dintre tinerii români ar accepta dictatura. Sociolog: „Totul este deja luat de generațiile precedente”

„Nu ne e foame, vrem numai fotbal”

Pe 1 decembrie au putut zâmbi după multă vreme. Andrea Radrizzani, proprietarul italian al lui Leeds United, unul dintre cei care le-au ajutat pe tinere și familiile lor să ajungă în regatul britanic, le-a invitat la centrul sportiv al clubului din Premier League. 

„Eram precum un copil care își regăsește mama după mai multe luni de despărțire, pentru că nu vrem să fim separate de minge”, își amintește aceeași Nowrozi. „Alergam ca nebunele pe teren. Doar simțind iarba și având mingea la picior, nu mai aveam nevoie de nicio altă distracție. După antrenament, ne-au adus pizza și apă, însă noi ziceam: «Nu ne e foame, nu ne e sete, vrem numai să jucăm fotbal, să rămânem mai mult pe gazon». E dificil să descrii acel sentiment. Cel mai fericit moment”. 

Ultimul antrenament acasă: printre explozii

Dar cât au îndurat înainte! Ce calvar au trăit! Spre finalul lui august, când talibanii au recucerit capitala Kabul și țara întreagă după două decenii, ele se pregăteau în Herat, al treilea cel mai mare oraș din Afganistan. Urmau să participe la turneul continental U23 organizat în Tadjikistan. 

„Eram pe teren în acea zi. Dintr-odată, explozii asurzitoare, bombe la nicio sută de metri de noi, fum, oameni țipând, înfricoșați. Antrenorul ne-a anunțat că talibanii au preluat controlul și că acela era ultimul nostru antrenament. Am refuzat să acceptăm această veste. I-am spus că nu poate fi adevărat”. 

Recomandări

Ce înseamnă moartea liderului Hamas, Yahya Sinwar, pentru Orientul Mijlociu. Netanyahu câștigă politic, dar conflictele în regiune nu se vor încheia | ANALIZĂ

Fatemah Baratean, altă jucătoare, nu a uitat nimic. Nici ea, nici Sabreyah: „Nu ne așteptam, nu credeam că vor lua puterea imediat. Ultimii 20 de ani au fost uriași pentru femeile din Afganistan. Multe femei participau activ în societate. Doctori, avocați, judecători. Nu ne gândeam că țara se va preda fără luptă”. 

Schimbarea a fost aproape instantanee. „Totul s-a oprit. Pentru noi, nu mai existau educație, joburi, sport, nimic. Eram sportive și ne temeam pentru viețile noastre”, descrie Baratean situația de atunci. 

Respinse de aproape întreaga societate

Oricum, fete fiind, le era foarte greu să joace fotbal în Afganistan. Nu doar talibanii le respingeau. O mare parte din societate o făcea. 

În primul rând, în școală. „Nici chiar profesoarele nu voiau să ne vadă la fotbal. Erau total împotrivă. Susțineau că are un impact negativ asupra notelor noastre”, rememorează Fatemah. 

Bărbații le atacau. „La națională, când ne antrenam pe stadion, se încuiau porțile și bărbații nu aveau voie să intre. Totuși, la ieșire, cei care știau că suntem jucătoare ne hărțuiau, ne insultau. Îi ignoram. Nu puteam răspunde pentru că riscam mult”. 

Chiar și familiile le erau împotrivă. „Tata mă sprijinea, dar rudele îi spuneau că nu e bărbat adevărat și că nu are onoare”. Nowrozi era una dintre multele fete care se confruntau cu această situație aproape imposibilă. Dar toate au învățat să depășească orice obstacol. Pentru Narges Mayeli, „fotbalul era unica sursă de fericire”. 

Recomandări

Marcel Ciolacu și George Simion conduc la prezidențiale și în sondajul CURS. Pe ce locuri sunt Mircea Geoană și Nicolae Ciucă

Deghizate, speriate, bătute. Zborul din Kabul a eșuat!

Drumul spre libertate a fost un calvar. Fără ajutorul Khalidei Popal, una dintre fondatoarele naționalei feminine afgane, n-ar fi reușit să străpungă atâtea bariere. 

Până la Kabul au făcut 20 de ore. Nu erau singure, aveau și familiile alături. 130 de persoane în total, împărțite în grupuri mai mici. Toate documentele lor fuseseră pitite în autobuz de un șofer, rudă cu una dintre jucătoare. 

„Ne-am deghizat. Purtam burka mari, hijaburi, măști și o mulțime de haine care să ne ascundă identitatea”, retrăiește Sahar Chamran călătoria. „Eram speriate de mașinile care explodau, de punctele de control ale talibanilor, de accidentele la care eram martore”. 

La aeroportul din Kabul, nimic n-a mers bine. Planul era să prindă un ultim avion care să decoleze pe 26 august din capitală și să le ducă în Qatar. Plan eșuat.

„La intrare, am fost bătute de talibani și forțate să ne retragem, în mijlocul rafalelor de arme”, povestește Sabreyah Nowrozi. „Apoi, când s-a găsit alt autobuz care să ne ducă la avion și începuserăm iar să sperăm, a fost acea explozie imensă”. Au murit peste 180 de oameni atunci, la aeroport, victime ale unui atac sinucigaș cu bombă. „Eram atât de obosite. Nu mai aveam nicio idee despre pasul următor”. 

„Dacă o basma atârna puțin, eram biciuite”

Au urmat zile de disperare, de panică, de presiune, mai ales pentru fete: „Unii membri ai familiilor erau înspăimântați, frustrați, nu mai puteau rezista stresului. Au încercat să ne facă să ne răzgândim, să ne întoarcem și să acceptăm o viață fără drepturi, fără libertate. Ne-am luptat să ținem familiile aproape”.

Khalida Popal și organizațiile umanitare i-au ajutat pe toți să obțină vize temporare în Pakistan și au plecat spre graniță. Alt drum lung, de șapte ore. La graniță, ultimul obstacol le-a fost cel mai dificil. „Talibanii aveau bice și băteau oamenii. În cazul nostru, dacă o basma atârna puțin, eram biciuite. Ne-au împărțit în bărbați și femei și ne-au bătut din nou”, spune Fatemah Baratean. 

„La un moment dat, au găsit o scrisoare de la federația de fotbal și au urlat la noi, întrebându-ne dacă suntem fotbaliste. Am zis da și atunci ne-au amenințat: «Nu vă vom accepta niciodată, nu sunteți musulmane, nu există loc pentru voi pe pământul nostru. Dacă nu plecați de aici, veți fi ucise!». Eram prinse în mulțime, confruntându-ne cu o amenințare directă. Am împins oamenii spre poartă”. 

Au trecut granița. Odată ajunse în Pakistan, „ne simțeam ca păsările scăpate din colivie”. Nu puteau fi încă liniștite: „Nu știam ce urmează. Nu aveam atunci o destinație finală”. 

„Exemplu și inspirație pentru alții”

Din fericire pentru ele, s-a găsit o rezolvare. Marea Britanie le-a primit și, două luni și jumătate mai târziu, debarcau pe insulă. Cu un singur gând, cu o singură misiune: „Să facem sport, să studiem, să muncim, să fim exemplu și inspirație pentru alții. Să dăm un mesaj puternic femeilor din Afganistan. Vom continua să luptăm pentru ele”.

Foto: Leeds United

Urmărește-ne pe Google News