Pe mr. Elena Mosoroiu am gasit-o la biroul sau. Normal, s-ar putea spune, in conditiile in care functia pe care o ocupa – sef al Inspectoratului de Protectie Civila al sectorului 3 al Capitalei – impune o prezenta permanenta printre subordonati. Numai ca biroul ofiterului, care a imbracat haina militara la varsta de 18 ani, imediat dupa absolvirea liceului, este plasat intr-un loc mai putin obisnuit. Este in pamant, sub Posta Vitan.
De fapt, este un adapost antiatomic, construit in ani comunismului. Zi de zi, de trei ani, Elena si cei cinci civili pe care ii coordoneaza stau cel putin opt ore in buncarul rece, construit la zece metri adancime. Aici lumina soarelui nu razbate niciodata. Sunt doar pereti grosi de aproape un metru, acoperiti de harti tehnice si panouri electrice, usi metalice uriase, cu ivare pe masura si becuri de alarmare.
Se respira un fel de aer conditionat produs de niste instalatii enorme, care fac un zgomot asurzitor. „Aici lucram, sub pamant. Sus, e Posta Vitan. Legaturile cu exteriorul sunt televizorul si telefonul fix. Cand ne luam cu treaba nici nu mai stim daca e zi sau noapte”, spune mr. Mosoroiu, cea care, din ‘99, a devenit singura femeie ofiter cu functie de conducere in Protectia Civila din Capitala.
In cele noua incaperi ale buncarului (baie, mini-bucatarie, centrala telefonica, sala de pregatire, punctul de conducere al primarului sectorului 3, camera de odihna, camera motoarelor, punctul de conducere al maiorului, si camera de sport), dotate in functie de destinatie, cu calculatoare si diverse echipamente specifice si chiar sportive, temperatura nu depaseste niciodata 18 … 20 de grade. Dar numai datorita faptului ca, in permanenta, sunt mai multe calorifere electrice in functiune. „Altfel am ingheta. Alta sursa de incalzire nu exista. Dar nu frigul e marea problema, ci umezeala”, explica ofiterul care, acum, se afla la a treia facultate.
Elena, mama a unei fetite de 14 ani, a facut o pasiune pentru cariera militara. A participat la zeci de actiuni de amploare si a avut ocazia sa „tina in mana” chiar si 300 de oameni.