Viaţa lui Toma Gheorghe, criminalul în serie care a ucis 5 oameni. „Am ales ce-a fost mai rău. Şi nu te mai scoate nici dracu’ de pe drumul ăsta, omule!”

În anchetele prin care a trecut, pe lângă mărturisirile pe care le făcea despre crimele sale, Toma Gheorghe îşi povestea viaţa. „Eu, când încep să mint, stau foarte serios și foarte concentrat. Iar când spun adevărul, râd”, recunoştea el. Era un interlocutor savuros, ştia să destindă atmosfera şi făcea asta calculat, încercând să mai scape, astfel, din corzile anchetei. 

Cum a văzut-o Toma pe „tanti moartea” pe geam, când era copil 

Toma Gheorghe, zis „Tomiţă”, s-a născut la 16 august 1941, la Arad. Mama lui, Rozalia, i-a povestit că a venit pe lume prematur, că avea „1 kilogram şi ceva” la naştere şi că doctorii, care ziceau că n-are nicio şansă de supravieţuire, au vrut să facă experimente medicale pe el. Dar mama, spune Toma, n-a vrut să-l dea. El a supravieţuit, a învins moartea, şi apoi a crescut hrănindu-se cu poveşti despre ea. 

Avea un frate cu doi ani mai mic decât el, Trudi. Dar mama lui i-a mărturisit că au fost 11 copii cu totul şi că ceilalți muriseră, din cauza bolilor. Îi arăta poze cu ei, „cum erau morţi. Micuţii: «ăsta-i Vasilică, ăsta-i Trăienuţ»…, da io nu-i cunoşteam. Au murit de mici, de pojar sau scarlatină”. 

Recomandări

Victor Micula, trimis de judecători la mănăstire în loc de pușcărie, după ce și-a cumpărat un arsenal prin interpuși. Milionarul e nemulțumit și cere revizuirea

Într-o zi, s-au îmbolnăvit şi el cu Trudi. Au fost internaţi în spital şi „eu dormeam cu fratele în pat”, povesteşte Toma. „Mama venea la noi cu mâncare, şi imediat după ce ea pleca, pe geamul mare de la salon venea aşa, ca o stafie, da îmbrăcată în negru, şi-mi făcea «hai la mama». Io zic «mă, Trudi, ia uite acolo, la geam, cum face aia semne». El se uita şi nu vedea nimic. Da io o vedeam, omule! Când a venit mama, a doua zi, i-am spus «mamă, uite, după ce ai plecat matale, o venit o tanti şi mi-o făcut aşa cu mâinile». «Da?!». Şi asta s-a tot întâmplat; după ce pleca ea, mie mi se arăta. «Să nu te duci! Bine că nu te-ai dus, că aia era moartea!». Aşa-mi spunea mama, să mă bată Dumnezeu dacă mint. Numa mie mi se arăta”. 

Mânca bătaie cu făcăleţul de la mama lui

Când era mic, spune Toma, avea „pistrui pe faţă şi părul roşu”. Pe atunci, drumul lui spre şcoală trecea pe lângă o sinagogă, iar într-o zi, susţine el, a văzut acolo cum nişte oameni comit acte de zoofilie cu gâştele pe care le sacrificau. I-a povestit totul mamei, iar ea l-a avertizat: „ai grijă, că te taie şi te face grătare!”.

Recomandări

Închisoare cu executare pentru cei care conduc fără permis. Ce implicații ar avea o astfel de decizie

Mama era cea care-l altoia, iar Toma şi-aduce aminte de o bătaie încasată după ce l-a „înţepat” pe Trudi. Fratele lui mergea la judo şi l-a prins într-o priză, iar el, ca să scape din strânsoare, i-a dat cu cuţitul în piept. Rana nu era serioasă, dar mama lui l-a bătut atunci „cu sucitorul” (făcăleţul – n.r.), iar Toma spune că sărea pe cele două paturi din cameră, ca să scape de lovituri.

„Am luat atâta bătaie, cât am fost mic!”, mărturiseşte el. „Amândoi ţineau la mine, şi mama, şi tata. Da io semănam cu tata aşa, get-beget, eram băiatu lui, iar Trudi era «oiţa lu mama». Şi numai mama mă bătea pe mine. Da o dată m-a bătut şi tata, când i-am luat banii din valiză. O bătut-o şi pe mama, săraca, degeaba…”.

De ce au mers Toma și fratele lui la Casa de Copii

Toma povesteşte despre acest moment de răscruce din viaţa lui: „Tata a fost prizonier la ruşi, împuşcat în cap. Şi avea o valiză daia, de lemn, plină cu bani. Eu şi Trudi n-am ştiut, tot le căutam prin buzunare, să luăm bani pentru îngheţată. Şi, într-o zi, când văd valiza, sparg lacătu şi zic «Trudi, uite-aicea ce de bani!». Ei or strâns bani, să ia casă. Am băgat banii-n sân şi ne-am dus… cofetărie, n-am cunoscut la bani, pe bune! Nu ştiam cât dădeam, scoteam acolo, că noi nici la şcoală nu mergeam, ascundeam genţile-n parc şi mergeam prin piaţă, pe la fructe, parcă eram doi voiajori”.

Recomandări

Documentarul cu Iohannis nu e despre Iohannis, ci despre „elita promotoare a votului superior”

Când tatăl a venit acasă şi-a văzut valiza goală, s-a gândit că a fost jefuit de nevastă. „O bate pe mama, «curvă şi Rozalie!», «mă, Gheorghe, măi, io n-am umblat!». Noi am auzit… Şi ne ia şi ne întreabă pe fiecare, io – «nuuu, tată!». «Oiţa lu mama, oiţa lu mama, ia spune»; era gras ăsta, îl prindea să-l bată, io fugeam pe stradă. Şi ăla spune «Ghiţă, mamă, a luat banii…». Mama nu mă putea bate, că-i scăpam printre craci. Tata avea centură de postav, cu piele în faţă, când dădea, se mula cureaua pe mine. Io «au!», da nu mă durea, «pac!», io eram în partea astălaltă, «pac!», «au!»”. 

A doua zi, cu copiii de mână, părinţii le-au refăcut traseul, „pe la cofetării şi pe unde-am fost, ca să recupereze banii”. Şi, „din cauza asta, că le-om furat banii, ne-o dat la Casa de Copii. Da mama venea la noi, şi la Arad, şi la Timişoara, apoi la Târgu Mureş, Calafat. Ne-o plimbat aşa, ca la puşcărie, pe vremea lu Gheorghiu-Dej. Mama venea mereu şi ne fura de la Timişoara. «Vă duc acasă, că nu pot trăi fără voi». Tata a vrut să ne dea la Casa de Copii, că i-am furat banii, mama, nu. Da pe moment a fost de acord şi ea, că ne-a dat, nu?”  

Ce traume pot transforma un om într-un criminal în serie

În cartea sa, „Criminali în serie”, Laurent Montet publică un studiu realizat de FBI care, după interogatorii sistematice realizate cu 36 de criminali în serie din închisorile americane, descrie etapele devenirii unui „serial killer”. 

Sunt cinci faze. În prima, e vorba de mediul social ineficient, în care copilul nu reuşeşte să înnoade legături cu familia sa şi devine, adesea, victima abuzurilor, părăsirii ori neglijării din partea părinţilor. Aceştia stabilesc, cel mult, doar nişte reguli de comportament, fără să-i îngăduie copilului să facă diferenţa dintre bine şi rău, în mod clar.

Apoi, apar evenimentele destabilizatoare (abuzurile fizice şi sexuale) care îi dirijează copilului motivaţiile şi viaţa socială; gândurile lui se fixează pe aceste evenimente traumatice şi îl fac să se simtă lipsit de apărare. În a treia fază, fantasmele violente, de control şi de dominaţie, îi compensează traumele; de aici rezultă o personalitate negativă, ce îl determină să-şi caute satisfacţia personală, fără a mai ţine cont de consecinţele produse asupra celorlalţi.

În timpul adolescenţei şi al vârstei adulte, comportamentele auto şi heteroagresive din primii ani devin mai violente. La început, e frecventă cruzimea faţă de animale şi copii. Apoi, ca printr-o lungă ucenicie care, treptat, îl apropie în fiecare zi mai mult de fantasma criminală, subiectul se dedică jocurilor dramatice, dă foc obiectelor, le strică – totul cu aceeaşi indiferenţă pe care mediul său social a manifestat-o faţă de el. Pentru prima oară, el se afirmă, se exteriorizează, îşi stăpâneşte temerile, ceea ce îl ridică în ochii săi şi îl excită deosebit de tare. 

În ultima fază apare efectul retroactiv al fantasmelor agresive care, accelerat de eşecuri şi de izolarea socială, îl determină pe subiect să repete şi să-şi legitimeze purtările violente; de aceea, îşi planifică agresiunile, îşi îndreaptă greşelile şi îşi rafinează fantasmele – acesta este cercul vicios, se arată în studiul realizat de FBI.

Toma spune cum venea tatăl lui, pe gaura cheii, după ce a murit

Toma Gheorghe a comis prima infracţiune când avea 15 ani. A furat „porumbei. De la Casa de Copii. Am sărit gardul şi am luat un sân de porumbei”, povesteşte el. Condamnat la 6 luni, pentru furt, a fost dus la Ocnele Mari şi a lucrat „într-un atelier, unde retuşam grătare de metal”. 

Imediat după ce s-a liberat, a comis o nouă infracţiune: complicitate la furt din avutul privat. „Aia n-am meritat-o”, spune Toma. „Un prieten de-al meu m-a invitat la mătuşsa, să-i ajut să sape în grădină, că ea era bătrână. Şi el i-a luat nişte bani, iar io am mers apoi cu el, am mâncat prăjituri, îngheţată. Şi el a zis c-a fost cu mine”. Un an a stat închis. 

Când a murit tatăl lui, Toma spune că avea 17 ani şi era elev la o şcoală profesională din Turnu Severin. După ce s-a întors acasă „mama-mi spunea că tata s-a făcut strigoi. Acuma, io nu cred în astea, da vecina de vizavi îl vedea pe tata şi spunea, a doua zi, «nană Rozalie, o vinit baci Gheorghe, era lângă stâlpul din faţa casei». Eu cu fratele dormeam cu mama şi ea îmi spunea «Dragu mamii, uite, mereu vine tată-tău şi zice că mă duce cu el». «Cum vine, mami? Pe unde intră, că uşa e închisă?» «Dragu mamii, se bagă pe gaura cheii», «Cum se bagă pe gaura cheii, io cum mă bag?», tot aşa-i ziceam. Şi noaptea nu dormeam. Şi o auzeam «uite, dragu mamii, uite acuma vine!», ne ridicam în fund, eu şi frate-miu, şi ne uitam, dar nu vedeam nimic. Şi zicea «uite, vrea să mă ducă cu el!». «Ce e, mamă?» Lumina era stinsă. I se arăta numa la mama. Io asta nu cred, da uite, şi vecina o spus. În fine, astea-s prostii…”.

Mergea la teatru cu mama lui şi avea poza ei în portmoneu

Toma Gheorghe mărturiseşte că şi-a iubit mult mama. Ţinea în portofel o poză de-a ei, în care era „slabă, blondă, tunsă castron, într-o rochie crem, înfoiată, cum se purta pe vremuri. Într-o zi i-am zis: «mamă, dacă acum ai fi aşa tânără, te-aş lua de nevastă!». Omule, n-am avut timp să termin, că mi-a dat un dos de palmă!”. 

Mai târziu, când a îmbătrânit şi s-a îngrăşat, Toma o striga „rusoaico”. „Mama, săraca, se punea în genunchi în fiecare seară, se ţinea de pat, cum era ea grăsoacă, şi se ruga «scapă, Doamne, robii din robie». «De ce nu pui nişte boabe de cucuruz», îi ziceam, «că nu mai stai atâta», că ea stătea mult, omule, câte un sfert de oră”. 

Spune că mergea la teatru cu mama lui, „c-aveam abonament”, şi că n-a îndrăznit niciodată să înjure de faţă cu ea. 

La serviciu, le-a dat unor colegi să bea diluant, în loc de suc

Toma a făcut 7 clase, apoi două, la profesională. Acum spune că-i pare rău că nu s-a ţinut de şcoală. „Şi eu am avut cap, dar dacă… Daia n-am vrut să mă ţin, de-ailaltă n-am vrut să mă ţin… Am ales chiar ce-a fost mai rău, şi am zis că-i bine. Şi nu te mai scoate nici dracu de pe drumul ăsta, omule! Pe bune!”.

Când avea 19 ani, a primit a treia condamnare: 5 ani de închisoare, pentru furt din avutul obştesc. A sustras o casetă plină cu bani din sediul unei şcoli de şoferi, apoi şi-a cumpărat o semicursieră „d-aia cehoslovacă, cu 6 viteze, nu mai avea nimeni în Arad. Măi, da cum sclipea!”. A stat închis 3 ani şi 4 luni. iar după ce a ieşit din puşcărie, s-a angajat ca vopsitor la Uzina de Vagoane Arad. 

Acolo îşi aminteşte că a făcut „o glumă” cu doi colegi de serviciu, cărora le-a dat să bea diluant, spunându-le că e suc. „Avea culoare de rodie. Au căzut pe jos, a venit Salvarea”, râde Toma.

Uneori, când vorbeşte despre sine, se alintă numindu-se „nea Caisă”. Spune că n-a mers niciodată la ştrand, „de ruşine, că sunt slab”, şi că în tinereţe, îi plăceau tricourile de marinar, că „îmi stătea bine cu ele”, dar şi cântecele Irinei Loghin, mai ales cele de jale. 

Era „maniac cu curăţenia” şi umbla tot timpul îmbrăcat „elegant, la patru ace”. Cu diplomat, dar fără cravată, pentru că nu o suportă. Iar iarna, spune Toma, purta doar o haină de piele peste tricou, „ca să respire corpul”. 

O cunoştinţă de-ale lui declara în anchetă că Toma „a fost cel mai bun şi sufletist om de pe faţa pământului”. Dar în „spatele bărbatului ce pare extrem de rafinat şi cult se află un infractor periculos. Iar Toma are profilul unui criminal sadic”, spune un procuror criminalist care a interacţionat cu el, în anchetă. 

De ce îl blestema mama lui ca „în puşcărie să-ţi rămâie oasele”

Toma Gheorghe a învăţat să joace şah în tinereţe. Era legitimat la Federaţia Română de Şah, iar la serviciu, juca, pe bani, cu colegii amatori. „Io joc gambitul regelui, că-i pionul ăla otrăvit”, spunea Toma, explicând că „marii campioni de şah îşi dau regina şi te fac mat cu un pion”.

Într-o zi, Toma a mers acasă, a dat jos toate icoanele puse de mama lui pe pereţi şi a atârnat în cuie diplomele obţinute de el la concursurile de şah. „Când vine mama acasă: «Vai, Tomiţă, ce păţeşti! Vai, bată-te, să nu-ţi ajute!». «Păi, de ce, mamă? Astea-s meritele mele! Uite: Toma Gheorghe – locul 1, Toma Gheorghe – locul 2». Am avut războaie mari…”.

Spune că mama îl blestema şi că acuma se gândeşte că tot ce a urmat în viaţa lui „numa de la ea mi se trage. Că io râdeam de toţi sfinţii de pe pereţi şi-am pus diplomele mele, că ea se punea-n genunchi şi io făceam mişto de ea, şi ea zicea să nu-mi ajute Dumnezeu, în puşcărie să-mi rămâie oasele! Io nu ştiam atunci şi ziceam «ce puşcărie, ce…». Da astea-s d-ale lu mama”. 

Toma: „Şi dacă mă face de-o 100 de ani să trăiesc, nu iau medicamente”

Pentru că obosea prea repede atunci când alerga, s-a dus şi şi-a scos polipii: fără anestezie, cu nişte „ace de croşetat”, spune Toma. Iar la 20 de ani, a fost operat de ulcer duodenal. Medicul care l-a tratat „s-a şi mirat atunci că mai trăiesc”, subliniază Toma. Pentru el, asta e altă o dovadă că biruise încă o dată moartea, cea imposibil de ucis. 

Atunci a renunţat la ţigări, „2-3 ani am fumat, ne prindea mama când fumam la gura sobei, ce bătută ne-a dat! «Victoria» fumam, aromate, era 6 lei pachetul”. Iar după ce medicul i-a zis să bea „apă cu vin” dacă vrea să mai trăiască, s-a lăsat şi de ţuica de prună. Atunci când se îmbăta, spune Toma „era batog, mă legam de om aşa, aiurea. Mi se năzărea mie că toţi au ceva cu mine”. 

„N-am mai avut nicio problemă de când m-am operat la stomac”, se laudă el. Acum mănâncă fructe şi bea sucuri naturale, iar „stomacul e sănătos. N-au unii în cap ce-am io în stomac! Mai râd unii când mă văd: io coaja de roșie n-o înghit şi mazărea o sug și dau afară toate hoaștele alea. Sunt sănătos tun! Io nici răcit nu pot să fiu, nu pot să tuşesc, că dacă tuşesc, mă trec lăcrămile. Nu am treabă cu curentul sau că mă ninge pe cap. Nu ameţesc, nu am probleme cu tensiunea, nu mi-am luat-o niciodată”.  

Analize medicale şi-a făcut doar la angajare şi ori de câte ori a intrat în puşcărie. Spune că nu-i place să facă injecţii („Doamne fereşte! De ce să mă înţepe, omule?”) şi ştie dacă îl doare vreodată ceva, trebuie să treacă. „Şi dacă mă face de-o 100 de ani să trăiesc, şi io nu iau medicamente. Pe mine nu mă doare capul, sincer vă spun, niciodată! Altfel n-aş putea fi şahist, nu?”.

Se crede indestructibil. Respinge ideea că s-ar putea îmbolnăvi („Am două inime, măi! Tot aşa le zic la mulţi!”), dar şi gândul că viaţa lui s-ar putea sfârşi („Mie mi-a murit moartea!”). Spune despre sângele lui că e unul „special”, „aşa de subţire, aproape transparent. Nu e negru, e un roşu aşa, frumos…, ca un vin fain”.

După ce s-a însurat şi a făcut doi copii, a comis un dublu omor

S-a căsătorit în 1968, când avea 27 de ani, şi a furat-o pe nevasta lui de-acasă. „Io cu socrii am avut probleme mari, n-au vrut s-o lase cu mine, ziceau că-s mai bătrân cu ea (avea 19 ani – n.r.) şi că «e bolnav de stomac, nu trăieşte mult», i-am şi bătut”, povestea Toma. 

Despre soţia lui spune că „era cam ţărancă. Şi cu nervii. Dacă-i ziceam «măi, ţucule, iară n-ai schimbat fata!», imediat plângea. «Mă, ce ţi-am făcut?». Mă-sa spunea că-i bolnavă, că şi socrii dacă-i ziceau ceva, ea plângea”.

În 1969, Toma a devenit tată, iar pe prima fiică a botezat-o cu numele mamei lui, Rozalia. În 1971, i s-a născut a doua fetiţă, Tenzi. Când el a plecat la puşcărie, Tenzi nu împlinise încă 2 ani. 

În seara de 13 august 1973, Toma a ucis cu lovituri de topor doi bătrâni în casa cărora zugrăvise. A fost condamnat la 25 de ani de închisoare. 

La scurt timp, în 1975, soţia i-a trimis, „plăcinta de divorţ”. Nu i-a venit să creadă că e vorba de el, a crezut că e o coincidenţă de nume. „Cât am fost în cercetare, la Arad, un an şi jumătate, a venit la mine cu fetele, cu mama, plângea. Apoi, nu mi-a scris o scrisoare, iar pe mama n-o lăsa să vadă fetiţele. Mama, la 70 de ani, venea şi plângea la mine”. 

Mama lui s-a stins din viaţă când el încă era în puşcărie. A murit într-o zi de 8 martie, considerată de Toma „zi însemnată”.

De ce ţinea Toma tabloul lui Ceauşescu acasă, pe perete  

În februarie 1988, după ce Ceauşescu a dat un decret de reducere cu jumătate a tuturor pedepselor, Toma s-a liberat din închisoare. Îi era recunoscător lui Ceauşescu şi multă vreme, spune el, a avut tabloul „comandantului suprem” în casă, pe perete.

Dar n-a fost „nici utecist, nici membru de partid”. Şi n-a votat vreodată, nici în comunism, nici în democraţie. 

După ce s-a liberat din închisoare, a locuit la fratele lui mai mic, Trudi, care lucra ca mecanic auto. Câteva luni mai târziu, Trudi a murit. Suferea de pancreatită acută hemoragică şi era în comă alcoolică.

Cât a fost Toma închis, fiica lui cea mare s-a măritat la doar 15 ani, iar cea mică, Tenzi, îl ştia doar din tablouri. Dar în 1989, Tenzi s-a mutat la el. Era elevă în clasa a XII-a şi rămăsese gravidă, iar bunicul o gonise de acasă, ca să nu-l facă de ruşine, spune Toma. A stat la el până după ce a făcut avort, apoi s-a întors la bunici. 

Toma spune că a participat la Revoluţia din decembrie ‘89, cu toate că „soacra nu m-a lăsat să mă duc. Și io m-am dus, nu știu dacă nu era cu mine și micuța (Tenzi avea 18 ani – n.r.). Se trăgea, omule, din poduri, de la Sfat sau de la Sanitară. Se vedeau găuri, în perete”. Spune că n-a vrut să-şi scoată certificat de revoluţionar.

Când în România a venit democraţia, Toma a luat-o pe Tenzi şi au început să facă bişniţă cu marfă de la unguri. „Aduceam boia, cuverturi şi le vindeam în piaţa din Arad”. S-a adaptat cu viteză turbo la noile vremuri. Şi spune că făcuse o pasiune pentru cola, care „aşa înţeapă, omule! Ce-mi place!”. Însă Toma nu putea trăi în libertate pentru multă vreme.

Ce le făcea pisicilor și cum a fugit de la Toma câinele la care el ținea 

„Omul la care nu-i place animalele, ăla e om al dracului”, crede Toma. El mărturiseşte că ura pisicile pentru că prinsese frică de ele după ce, într-o noapte, când se întorcea de la dans, o pisică a sărit pe el, dintr-o curte. „Le luam de coadă, le dădeam de cap şi nu mureau, măi! Le luam, le roteam şi le aruncam”, spune Toma.

Altminteri, spune că el avea grijă de animale. A avut iepuri, iar atunci când a văzut că nu beau apă, i-a forţat să bea, băgându-i cu capul în apă, iar iepurii au murit. Iar în uscătorul casei, a crescut, pe rând, porumbei, şoareci albi şi găinuşe japoneze. 

Într-o zi, şi-aminteşte Toma, după ce a găsit într-un cuibar doar coaja de ou, a stat la pândă şi a văzut cum pisica vecinilor îi fură o porumbiţă. A prins pisica în uscător, a pus-o într-o găleată, a pus deasupra capacul şi a ţinut piciorul pe el până când animalul a murit, sufocat. Toma spune că pisica era gestantă. 

Câteva luni, a avut şi un câine-lup, Rex îl chema. „L-am luat de mititel”, spune Toma. „Era fain”, ţinea mult la el, îl scotea la plimbare fără lesă şi era mândru când auzea pe stradă oamenii zicând „uite, ce câine frumos!”. Când se întorceau, îi făcea baie câinelui şi el „fugea pe parchet, să vezi cum patina”.

Într-o zi, Toma a plecat cu Tenzi la unguri, iar când s-a întors, a găsit „tot recamierul din sufragerie franjuri pe margini”. A întors canapeaua şi, „peste o săptămână sau două, am plecat iar cu fata la unguri. I-am zis lui Rex «tăticule, să fii cuminte!», şi el se uita aşa, inteligent. Eu cred că pricepe, dacă ar vorbi câinele… Şi, omule, când vin, şi partea cealaltă – franjuri. «Rex, ce-ai făcut?»  El se duce sub masă şi se uită la mine. Eu mă duc lângă el. «Ce-ai făcut, tăticule? Ce ţi-am spus eu ţie?». Şi el ridică laba, face «rrr» şi se rânjeşte la mine. Mă, când a rânjit la mine! Aveam în debara un ciocan de artizanat, l-am luat şi atâta l-am bătut!”. 

Din cauza loviturilor, spune Toma, câinele nici n-a mai mâncat o vreme. Dar şi-a revenit şi, într-o zi, când l-a scos la plimbare, Rex a fugit unde a văzut cu ochii. Toma spune că mergea noaptea prin oraş, să-l caute, şi făcea gălăgie, ca „să agit câinii şi să-l recunosc după lătrat”. Nu l-a mai găsit niciodată. 

Scena cu tânărul necunoscut care s-a legat de Toma pe stradă

În viaţă, lui Toma îi place să fie ca la şah. „Dacă vreau să fac ceva, eu vreau să văd (dacă pot – n.r.). Dacă nu văd, îi bai. Se întâmplă aşa sau nu se întâmplă. Mă duc să văd, c-atunci aşa e”. 

Spune că, fiind „născut în zodia Leului”, nu-i place să fie dirijat. „Când e leul periculos? Când e rănit. Prima dată, dacă-mi zice cineva ceva, mă uit la el sau la ea, nu reacţionez, nu zic nimic. Stau aşa…, da încep să mă încălzesc. Şi, de-aicea în sus, ard, omule. Ard şi transpir. Şi, dacă mai zici ceva, nici n-ai timp să mă observi! Nu crezi? No, pe cuvânt de onoare!”, spune Toma şi râde.

Povesteşte că, într-o zi, era prin Arad şi a traversat strada neregulamentar, ca să ajungă mai repede în staţia de tramvai. „La stop, erau un Ford cu un tânăr pletos, palmier, da vânos, aşa… Dup-aia am aflat că tată-su era director la o fabrică. Văd că omul are roşu şi trec liniştit , da mă tot uit, aşa… Şi ajung în staţie – acolo erau o femeie şi un bărbat, că a venit poliţia şi i-o luat, mergeau la serviciu -, aştept tramvaiul, ăsta are verde, trece şi se opreşte aşa, la vreo cinci metri, se dă jos, deschide uşa şi zice: «băi, labă tristă!». Io nu realizez că-mi zice mie, fii atent, mă uit la el, mă uit la bărbatul de lângă mine, să văd dacă i-a zis lui. El face cu capu spre mine. Închide uşa, traversează bulevardul, opreşte pe dreapta şi se dă jos. Io nu mă mai uit, stau aşa… Şi-l văd că vine în fugă şi, când ajunge în dreptul meu, sare şi-mi dă cu picioarele în cap. Mamă, am luat sticla de suc, am dat cu ea de pământ, da s-a întors imediat şi a fugit spre maşină. Da nu s-o pus în maşină”.

„Palmierul” habar n-avea că cel de care se legase făcuse puşcărie pentru omor. Toma spune că tânărul a început să fugă „spre malul Mureşului, fug şi eu, şi el tot începe «Costele! Costele!», «Tu-ţi Costelu mă-tii, stai că stai tu!». Mă, şi atuncea uite ce-mi vine în cap: nu l-am prins, că era departe, sar pe maşină, omule, io, slăbuţ, aşa, sar deasupra şi nu se îndoaie tabla cu mine. Mă, ce nervos am fost atuncea! Sar o dată pe parbriz în spate, nici ăla nu se sparge, parbriz mare! Mă, când sar a doua oară, intru înăuntru! Aşa am rămas. Da el vine înapoi, vine şi zice: «Ãăă, să vină poliţia!». Io mă dau jos, «tu-ţi Dumnezeii», şi fug iar după el. Lumea era ca la urs, vin taximetriştii, dau telefoane, vine şi poliţia «ti-ti, ti-ti»”. 

La poliţie, zice Toma, tânărul i-a spus „te îmbrac în mărci şi în dolari”, apoi „s-a interesat pe la poliţişti unde stau eu, dar ăia i-au zis «nu te du la ăsta acasă, omule!».

A ucis încă trei oameni, cu ciocanul de şniţele şi cu cuţitul 

În decembrie 1994, Toma a fost condamnat din nou: 3 ani de închisoare pentru furt, după ce, împreună cu prietenul lui Tenzi, Firicel sau „Ginerică”, cum îi spunea el, a furat un televizor dintr-o curte. 

În martie 1997 s-a liberat, iar după patru luni, şi-a ucis fiica, lovind-o în cap cu un ciocan de şniţele, după ce ea ceruse în instanţă evacuarea lui din apartament. La scurt timp, în februarie 1998, Toma a ucis-o, într-un mod similar, şi pe concubina lui, pe care o bănuia că-l turnase la poliţie, pentru furtul televizorului.

Câțiva ani, el a reuşit să ascundă aceste crime. Dar în toamna anului 1999, Toma a fost arestat pentru proxenetism şi condamnat la alţi 3 ani de puşcărie. În iunie 2002 s-a liberat condiţionat şi s-a întors la aceeaşi îndeletnicire. Iar după un an, a ucis cu lovituri de cuţit un italian care, lucrând în aceeaşi branşă cu el, îl enervase, spunându-i că el are fete „mai fromozo”.

Imediat după crimă, Toma a fugit în Franţa, iar de acolo, îi trimitea mesaje de ameninţare cu moartea procurorului care îl anchetase pentru proxenetism. A fost acuzat de ultraj şi condamnat, în lipsă, la 9 ani de închisoare. Era fapta care avea să-l înfunde în puşcărie, căci în 2006, după ce a fost adus în România, toate crimele lui au început să iasă la lumină, una după alta.

Pentru că împlinise deja 60 de ani şi, potrivit legii, nu mai putea fi condamnat la pedeapsa detenţiei pe viaţă, Toma Gheorghe a primit 30 de ani de închisoare. 

Toma crede în semne şi îi e teamă să nu fie otrăvit

În Dumnezeu, spune Toma, „câteodată cred, câteodată nu cred”, iar uneori, după ce mănâncă, zice un „Doamne ajută”. Ştie poruncile din Biblie („să nu ucizi, să nu furi, să nu atentezi la nevasta altuia… Ei, cu asta nu-s de acord, asta pică!”) şi e convins că „Dumnezeu e cu mine, deşi mă cheamă Toma”, adică la fel ca pe Toma Necredinciosul. 

„Să vă povestesc de Sfântu Ilie, când a trăsnit și a dat cu mine de pământ. Într-o zi, chiar de Sfântu Ilie, s-a rugat mama de mine să nu muncesc, că e sărbătoare. Și io mă duc și pun un picior pe geamul de la bucătărie. Afară, soare. Și vopseam la geam. Și, într-o clipă, a început să fulgere cu soare, da io n-am băgat de seamă. Și, când a venit odată, «pac!», de-o crăpat peretele de la stradă în două, perete din cărămidă, am căzut jos pe spate, m-am stropit tot cu vopsea. Pe mine, m-o fi prins vreun curent, că dacă mă lovea fulgerul, ce eram eu?”.

Crede în semne şi spune că „dacă niște păsări vin la geam, la închisoare, cineva primește veste”. Şi mai crede că e posibil să ucizi dintr-o simplă atingere, aşa precum cea din ‘97, când mergea pe stradă cu Tenzi şi un om a trecut pe lângă el şi l-a lovit uşor pe spate, iar „de atunci, în locul lovit mi-a apărut ca un coşuleţ care a crescut, iar acum e o gâlmă care se plimbă”.

Îi era teamă şi să nu fie otrăvit, cu apă sau cu cafea. „Cât durează să-ți pună o pastilă și să te întoarcă cu roatele în sus? Sunt obsedat, că am văzut foarte multe”. Spune că în tinereţe nu mânca decât dacă se aşeza şi soţia lui la masă, iar dacă ea îi punea mâncarea fără ca el s-o vadă, imediat făcea schimb de farfurii cu ea. 

Toma: „Io o să scap, n-am să mor în puşcărie”

E în spatele gratiilor din septembrie 2005. Cu tot cu condamnările de pe vremea comunismului, a făcut 43 de ani de puşcărie. „Acuma, la închisoare, sunt condiţii, neică, ca acasă! Io nu-s cu mâncarea în cap, dar, omule, poate unii nici acasă n-au aşa mâncare, la nevastă!”, spune Toma.

Are în cazier cinci omoruri, patru furturi, o infracţiune de proxenetism şi una de ultraj. Într-o zi, povesteşte el, a fost chemat martor la un proces, şi s-a mirat: „Martor, Toma? Io toată viaţa am fost inculpat, cum să fiu martor?”.

În spatele gratiilor, a continuat să joace şah, iar în 2011 a câştigat locul I la turneul de şah „penitenciare regim închis”. Între timp, a trecut la regimul semideschis şi a reuşit să obţină şi o pensie, pentru anii de muncă de la Uzina Vagoane Arad. 

După revoluţie, cât a apucat să trăiască în libertate, a mers prin lume şi a văzut Ungaria, Germania, Franţa şi Italia. În afară de Trudi, care a murit, mai are un frate, cu 12 mai mic decât el, care trăieşte în Germania. Şi are şi doi nepoţi, de la fiica lui cea mare. „Mie îmi place că-s aşa cum îs. Şi că gândesc înainte”, spune Toma.

„Io n-am să mor în puşcărie”, crede el. „Io o să scap. Io, până nu-mi rezolv toate problemele, să nu rămân dator la nimenea…”. Încă speră că va fi liberat, ca în 1988, printr-un decret. „Oricum scap. Şi dup-aia, nu mai pune nimeni mâna pe mine. Că ies la pensie…”, râde el. 

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro