ComenteazăSârbul Stefan Birčević, 32 de ani, uriașul de 2,10 metri, este unul dintre baschetbaliștii cu ștaif din liga națională. Nu neapărat fiindcă a jucat în Serbia, Spania, Germania și Turcia înainte de a semna vara trecută cu campioana României, U-BT Cluj, ci pentru că, alături de naționala țării sale, a câștigat medalia de argint la Jocurile Olimpice de la Rio în 2016, plavii fiind învinși doar de superstarurile din NBA ale americanilor, printre care Paul George, Kevin Durant, Carmelo Anthony sau Kyrie Irving, printre alții. Aceasta după ce, cu doi ani înainte, a fost vicecampion mondial, iar în 2017 a câștigat tot argintul cu ai săi la EuroBasket.
În 2011 a câștigat medalia de aur la Universiadă. De-abia sosit în Transilvania, Stefan a pus umărul la câștigarea Supercupei României și este unul dintre atuurile alb-negrilor în tentativa de a cuceri al doilea titlu consecutiv. Un tip vesel, deschis, Stefan Birčević a dialogat pentru cititorii Libertatea după un drum istovitor de șase ore cu autocarul spre un meci de etapă în liga internă, imediat cum a ajuns la hotel.
Libertatea: Stefan, cum te-ai adaptat în România, la Cluj Napoca?
Stefan Birčević: Oamenii sunt super. Nu-mi trebuie câțiva ani aici ca să înțeleg asta. Avem condiții bune pentru sport, de top, viața în oraș e chiar cool, Clujul are restaurante bune, mâncarea e perfectă, îți dai seama cam acesta este impactul în câteva luni. Să fim realiști, cam așa analizezi în primul an, nu ai timp mult să vizitezi, dacă ai un angajament, un serviciu. (râde) Dacă mâncarea e bună, atunci și viața e bună.
– Cu ce te-ai delectat?
– Important e să aibă carne. Și noi, în Serbia, avem o mâncare asemănătoare, să-ți bucuri simțurile, am mâncat și aici sarmale, carne de porc, una, alta.
– Cum ai caracteriza România printr-un singur cuvânt?
– Surpriză.
– De care?
– Frumoasă. O țară simplă, cu oameni care își câștigă o pâine cum pot, eu chiar îi respect pe cei ce muncesc simplu, pentru fiecare bucată de pâine.
„Așa am fost învățați acasă și la școală”
– Ce-ai apucat să vezi din România? –
– Clujul și împrejurimile, în rest, ce-am văzut pe drumuri. Oricum, îmi revăd toată copilăria pe drumurile astea prin România. Și cum drumurile noastre sunt lungi, mai ales ca timp… Este o țară vecină cu Serbia, destul de apropiată ca stil de viață, iar eu știu că românii și sârbii au fost mereu prieteni buni. Așa am fost învățați și noi acasă sau la școală. Noi ne-am bătut cu turcii, știu că voi ați avut războaie cu Austro-Ungaria, sper că spun bine, eu așa știu.
– Și noi am avut propriile meciuri cu otomanii.
– Vezi, suntem frați din altă mamă! Și noi, și voi suntem credincioși ortodocși, punem accentul pe religie. Nu a fost greu să mă adaptez aici.
De la istorie la pandemie
– Știi ceva despre istorie.
– Și știu că aveți o istorie pe care o respectați. Este un tip… Am citit de curând despre el, stai, stai să-mi amintesc cum îl cheamă, că l-am și notat. A murit la Cluj, după ce s-a bătut cu turcii. Lasă-mă să caut, am citit despre el. Gata, Baba Novac! Este un erou și pentru sârbi, și pentru români, este jumi-juma.
– Da, a fost general credincios în armata lui Mihai Viteazul, care a reunit prima oară țările române.
– Da, așa am aflat, în mare, și povestea românului vostru. Știu că și el a fost trădat și ucis, precum Baba Novac. Așa se întâmplă cu războinicii adevărați.
– Revenind în zilele noastre, cum este viața ta în această epocă a coronavirusului?
– Sper ca pandemia asta să se încheie mai repede. Cred că toți vrem asta. A durat destul, intrăm în al treilea an. Am trecut prin boală, 6-7 zile am stat la pat, mi-a fost rău, cu febră, dar merg înainte. Am stat în carantină, am certificat verde. Eu nu sunt de nicio parte, sunt de acord și cu cei ce se vaccinează, și cu cei care aleg să nu o facă. Și-mi văd de viața mea.
Iau masa pe videocall
– Ce nu-ți place în România?
– Nu e ceva legat de țară, ci faptul că sunt singur, iar cel mai greu este că soția e însărcinată, așteptăm al doilea copil, iar eu nu pot să fiu lângă ea. Spre ghinionul meu, al nostru, nu cred că vom face Crăciunul împreună, din cauza programului sportiv. Locuiește într-un oraș aproape de Belgrad, cred că de-abia prin februarie mai ajung să ne îmbrățișăm. Ea urmează să nască la sfârșitul lunii martie, Doamne ajută!
– Cât de dificil este să fii departe de ai tăi acum?
– Nu sunt bine psihic, din acest punct de vedere. Mai avem un copilaș, 3 anișori, stăm foarte mult pe videocall. Ufff, peste trei ore pe zi. Punem telefoanele pe masă, suntem ca la Big Brother, uneori, așa mâncăm, suntem și nu suntem împreună. Ei, practic, nu sunt departe de mine, la 6-7 ore de mers cu mașina, dar nu avem cum să fim mai aproape acum.