ComenteazăDin momentul în care Israelul și-a extins operațiunile terestre în sudul Libanului, peste un milion și jumătate de cetățeni au fost nevoiți să-și părăsească locuințele și s-au retras majoritar spre nordul țării în căutarea unui loc mai sigur, la rude sau prieteni. Printre refugiați se află și familia medicului Karaouni.
„Timp de 17 ore, n-am știut nimic de ei”, spune Ali Karaouni (40 de ani), într-un interviu acordat ziarului Libertatea, în care medicul a explicat particularitățile țării pe care a părăsit-o la 18 ani, fiindcă nu-i putea oferi liniștea mult visată.
Ocolul spre Ploiești, prin Franța și Beirut
Provine dintr-o familie de doctori, așa că a urmat și el cursurile Facultății de Medicină din București, pe care le-a absolvit în 2010. Specializarea a terminat-o în anul 2015, la Spitalul „Elias” din Capitală, pentru ca ulterior să plece în Franța, țară în care visa să trăiască încă de mic.
Dezamăgit de felul în care a fost tratat acolo și cu dor de casă, Ali Karaouni s-a întors în Liban, unde a lucrat timp de opt luni într-o clinică privată din Beirut. În țara lui natală a văzut ce înseamnă să condiționezi actul medical: „dacă nu ai bani, mori”, spune ginecologul libanez, care în prezent este angajat al Spitalului Județean de Urgență din Ploiești, oraș care l-a adoptat la începutul pandemiei de COVID-19.
„Un vecin de-al meu a murit în mașină. Era cardiac”
Libertatea: Părinții dumneavoastră se află printre refugiații nevoiți să fugă din calea bombardamentelor de la granița cu Israel. Ce știți despre ei? Cum văd ei acest conflict?
Ali Karaouni: Au plecat foarte mulți oameni, peste un milion și jumătate de persoane, inclusiv familia mea. Închipuiți-vă că nu am știut nimic de ei timp de 17 ore. Au stat pe autostradă, fără să vină poliția, fără să-i întrebe nimeni nimic, dacă au nevoie de ceva. Vă dați seama? Libanul este foarte mic, nu avem nicio structură care să poată să ajute acești oameni. Bineînțeles, cei care au rude, prieteni în altă parte, spre nord, s-au dus acolo. Dar problema este că, în momentul de față, există oameni care stau pe stradă. Un vecin de-al meu a murit în mașină. Era cardiac. A stat șapte ore pe stradă și n-a luat tratament. A murit. Și nu e vorba despre oameni bătrâni care mor, este vorba despre copii. Și în ziua de azi sunt oameni care nu pot pleca, pentru că nu au unde să se ducă.
Este foarte greu ca în țara ta să nu ai unde să stai. Nu contează că e musulman, că e creștin, războiul din sudul Libanului nu se uită la religie. Părinții mei au ajuns acum într-un loc sigur, comunic cu ei pe internet și încerc să-i conving să vină aici în România, dar este o procedură grea. Nu e vorba doar de mama mea și de tatăl meu. Vorbeam cu nepotul meu, care are șapte ani și care m-a rugat frumos să-l iau la mine pentru că nu vrea să trăiască în război. Un copil care crește în război niciodată nu o să ajungă ceva în viață.
Deci eu la asta mă gândesc. În 1996 a fost în război. Am trăit un conflict din acesta. Atunci, pe vremea respectivă, tatăl meu lucra la ambasadă franceză, în Beirut. Și ambasada i-a oferit o casă foarte departe de tot războiul ăsta, așa că eu am văzut din afară ce se întâmplă. Am fost protejat atunci, dar tot nu am putut să uit. În 2006, când a fost războiul (n.r. – războiul dintre gruparea pro iraniană șiită Hezbollah și armata israeliană, cunoscut drept „Războiul din iulie”), au murit vreo 1.300 de oameni în 33 de zile. În momentul de față sunt (n.r. – decedați) vreo 2.800 de oameni în 10 zile. Lumea nu are unde să plece. Asta e singura problemă, că lumea nu are unde să plece, mănâncă ce apucă, este un dezastru umanitar. Ce va fi acum, nu știu. Nu știu cât o să dureze, dar sigur va fi un dezastru umanitar.
– Există acum curse aeriene din Liban spre Europa sau spre alte destinații sigure?
– Se poate zbura cu avionul, dacă ai toate documentele. Știu că Middle East Airlines pleacă, dar în rest nu cred că Tarom sau alte companii o fac. Poate doar ambasada română să evacueze cetățenii români aflați în Liban, altfel nu cred. Să nu mai zic că e nevoie de un pașaport biometric, iar statul libanez nu-l poate oferi din punct de vedere tehnic. Și dacă vor să plece, unde să plece?
– Părinții dumneavoastră ar vrea să plece din Liban? Au cum?
– Știți cum e, casa ta e casa ta. Eu, dacă am plecat de la 18 ani, casa mea e aici. Acum eu trăiesc aici. M-am format aici. Eu nu mai pot să trăiesc în altă parte. Știți care e problema noastră în Liban? Noi acolo am făcut școală creștină. Acolo nu ne-au învățat că noi suntem arabi. Niciodată nu ne-au învățat chestia asta. Ne-au învățat că suntem libanezi, că suntem fenicieni. Noi suntem vorbitori de limba arabă, dar vorbim și franceza sau engleza. În momentul de față, lumea arabă a lăsat Libanul așa. Părinții mei o să vină la mine, că eu pot să-i întrețin. Alții? Nepotul meu cel mare are 14 ani și îmi zice că el, când o să termine școala, va veni la mine. Sigur o să-l primesc, pentru că știu că lui o să-i fie bine aici.
„În fiecare zi mă uit la copilul meu și îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu suntem în Liban”
– Ce oferă Libanul unui adolescent, unui tânăr care vrea să studieze? Dumneavoastră ați fi putut să urmați cursurile unei facultăți de medicină în Liban?
– Nu. Hai să vă spun. O să vă dau un exemplu. Eu, dacă voiam să fac medicina în Liban, în primul rând trebuia să am foarte mulți bani. Sora mea, care are trei copii, plătește cam 11.000 de dolari pe an pentru ca ei să facă școală.
Eu, când am făcut medicină aici, am fost bursier al statului român, nu al statului libanez. Deci e diferență mare. Pentru că România mi-a dat bursă 13 ani. Condiția a fost ca în fiecare an să iau note bune, ca să mențin această bursă. Când am terminat anul pregătitor, am ieșit primul. Da, eram vreo șaptezeci și ceva și am ieșit primul. Practic, eu pentru România nu existam. Am venit în 2003 și mi-au oferit o șansă. Această șansă eu n-am vrut să o ratez. Eu în fiecare zi mă uit la copilul meu și îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu suntem acolo. Copilul meu care are un an este cetățean român, atât. Nu are altă cetățenie.
Am vorbit cu soția mea, care este din Irak, dar a crescut în România de la vârsta de 4 ani, i-am zis: „țara asta ți-a oferit mai mult decât țara ta natală și mai mult decât mi-a oferit mie Libanul”. Eu am un mare, mare regret că nu m-am născut aici, dar nu aveam cum să mă nasc aici.
Vă spun sincer, nu înțeleg oamenii care vor să plece din România. Și am colegi care au plecat și mi-au zis: „Ali, noi nu ne-ntoarcem în România, că nu e bine. Sunt în Germania, sunt alte condiții acolo”. Dar eu am stat, m-am gândit și mi-am zis că țara asta a investit în mine, și nu un leu, nu doi lei, ci peste 100.000 de euro. Eu de ce să plec? Tot ce vezi aici, banii mei îi investesc în țara asta. Banii mei nu pleacă din România. Asta e gândirea mea. Și eu unde mă duc? Nu mă simt străin aici. Mă rog, după 20 de ani, n-ai cum să te mai simți străin. Când stăpânești și limba, nu te mai simți străin, știi? Adică eu… stau cu oameni și așa…
– De ce spuneți că este nevoie de foarte mulți bani să studiezi în Liban? Școlile de stat nu sunt gratuite?
– Există o universitate libaneză unde se intră foarte greu, cu note foarte mari. Din 3.000 de candidați pot intra 300, cel mult. Dacă stau să mă gândesc acum ce am făcut eu aici, în România, nu puteam să fac în Liban niciodată. Un an de studiu la o facultate din Liban costă peste 50.000 de dolari. Sunt foarte mulți străini care vin să studieze la noi pentru că există facultate americană, facultate franceză.
De exemplu, în Liban vedeți români, ruși, orice nație, francezi. Pentru francezi, Libanul este ca a doua lor țară. Eu am făcut școală privată (n.r. – școala primară). Pe vremuri, dacă doreai să înveți limba franceză, limba engleză, învățai la școala creștină. Limba arabă este limba oficială, dar, dacă mergeți în Liban, nu o să simțiți că ați venit într-o țară orientală, pentru că Libanul de mult a lăsat asta în urmă. Vedeți lumea îmbrăcată normal, lumea este foarte deschisă, adică viața de noapte în Liban este asemănătoare cu cea de aici. Asta au încercat să facă libanezii, doar că există un sistem bolnav care s-a înrădăcinat acolo.
„Dacă nu ai bani, mori pe scările spitalului și nimeni nu se uită la tine”
– La ce vă referiți când spuneți că există un sistem bolnav?
– La tot, tot, tot. Eu de ce nu vreau să mă întorc acolo? În 2019, pur și simplu, banca a început să nu mai dea banii oamenilor. Libanul avea un sistem foarte interesant. De exemplu, dumneavoastră, ca și cetățean român, mergeați în Liban, puneați un milion de dolari în bancă și nu venea statul libanez să vă întrebe de unde aveți suma respectivă. Deci nimeni nu se bagă. Banii mei sunt banii mei, nu trebuie să-ți dau nicio explicație. Și vânau foarte mulți străini care să investească banii lor în Liban. Erau dobânzi foarte mari la depozite.
Inclusiv eu, părinții mei, am depus toți banii pe care i-am avut acolo ca să avem dobânda. Am zis, tatăl meu o să se retragă și să stea și el liniștit cu dobânda din care putea să trăiască. În momentul de față, nu mai este așa. Eu, dacă nu îi trimit bani să îi ajut, ei nu au ce să facă. De șase ani, din 2019, ei nu-și mai pot lua banii de la bancă. Banii lor. Da, puteți să retrageți o sumă de bani, dar în același timp, banca retrage aceeași sumă. Se poate retrage, de exemplu, dacă retrageți 500 de dolari, statul libanez trage și el din contul tău tot 500 de dolari. Da, da. Nu știu unde se duc banii. La statul libanez, la banca, la…
– Ați lucrat ca medic într-o clinică privată din Liban. De ce nu ați rămas acolo și ați preferat să vă întoarceți în România?
– Sistemul de sănătate este la pământ. În Liban, spitalele sunt private. Există și spital de stat care nu oferă nimic. În 2018, când am stat în Liban, am avut un caz care m-a determinat să plec. Eu stăteam la spital, în blocul operator. Șeful de secție îmi trimitea pacientele să le operez. Într-o zi m-a sunat și îmi zice: o să-ți trimit o pacientă cu preeclampsie (n.r. – hipertensiunea arterială), trebuie operată neapărat acum.
Adică pacienta era foarte tânără, cu hipertensiune arterială. Era un pacient grav. Trebuia operată ca să scoatem copilul. Statul libanez ofera 15 paturi gratuite pe lună. Restul se plătesc. 15 paturi se duc într-o zi, nu într-o lună. Pacienta respectivă n-a putut să facă cezariană în momentul acela. Mi-a zis că nu a găsit loc (n.r. – pat liber oferit de stat), că o să vadă ce poate să facă, că merge să se împrumute. L-am sunat pe șeful de secție și spun să plătim noi pentru ea, dar mi-a zis, nu, o să rezolve ea. Au trecut trei zile. M-a sunat din nou șeful de secție și îmi zice: „Ali, du-te la spital neapărat, este o urgență cu doamna, a murit fătul”. Mă duc eu acolo, pacienta de 19 ani care… I-am zis: „Doamnă, noi trebuie să facem cezariană de urgență acum pentru că nu mai putem să naștem natural. Nu vreau să vedeți copilul”.
Mi-a zis: „domn doctor, copilul meu a murit, știu, dar să nu mă adormiți, eu vreau să văd copilul”. Am încercat să o conving: lăsați că o să-l vedeți, după care a insistat: „Nu, eu consider că este un înger și vreau să-l văd”. Am făcut cezariană, am scos un băiat de 4,2 kg, alb, blond, frumos. Atunci i-am spus șefului de secție, care m-a văzut că sunt schimbat la față, că nu pot să stau aici. Eu, în România, cât timp am lucrat acolo, nu conta că o pacientă are sau nu are bani. Deci, veneau și pentru usturimi la spital și noi imediat tratam. Eu nu pot să fac medicină pe bani. Și el, șeful meu de secție, a făcut medicină în Rusia, adică într-o țară asemănătoare cu România. Și îmi zice: „Ali, lucrurile sunt diferite aici”.
Deci acolo, în Liban, dacă nu ai bani, mori în fața spitalului și nimeni nu se uită la tine. Punct! Și, cu ce se întâmplă acum, situația este și gravă. Îmi povestea cumnatul meu că pentru a-l duce pe tatăl lui în Beirut, unde avem spital american, i-au cerut 20.000 de dolari garanție.
O noapte de incubator pentru nou-născuți costă 100 de dolari
– Veniturile populației sunt suficiente să acopere astfel de costuri? Există un sistem de asigurări medicale?
– Depinde unde lucrează. Dacă lucrează la stat, statul poate să-i ofere. Dacă lucrează la o firmă mare, firma mare poate să-i ofere. Dar dacă lucrează ca un om normal, nu, nimeni nu-i garantează nimic.
– Nici măcar pentru copii?
– Nu există. Doar dacă părinții lucrează la o firmă mare și această firmă plătește pentru angajați. Deci se întâmplă cu adevărat, nu sunt povești. În 2007 mă duceam în Liban în vacanță și noi, ca studenți la medicină generală, trebuia să facem o lună de practică. Mă duceam acolo să fac practica și mă întâlneam cu medici care au terminat facultatea în România. Vorbeam româna, stăteam pe lângă ei să mă învețe. Odată vine un bărbat de 30 și ceva de ani la mine și avea ceva în mână, acoperit, învelit, și plângea. L-am întrebat ce a pățit? Și îmi zice că își luase copilul din spital. L-am întrebat de ce ține copilul așa învelit, că putea să-l sufoce. Și îmi zice: „Ce să sufoc? Că e mort. N-am avut bani să plătesc și mi l-au scos din incubator”. Pe vremea respectivă, o noapte de incubator se plătea cu 100 de dolari.
Am vorbit cu șeful spitalului care este ginecolog. Și-i zic că așa ceva nu se poate. Ce am învățat noi în medicină? Ce am jurat noi? Și îmi zice: „Când o să ai spital privat, pe tine te interesează afacerea ta!”. Așa s-a ajuns. Și o să ajungă și mult mai rău decât ce este acum. De exemplu, eu nu am voie să vorbesc așa ceva, pentru că eu dacă mă duc în Liban acum și lumea află că am vorbit astfel, o să fie nasol. Am plecat din Liban din cauza asta, pentru că nu am acceptat această situație. Am stat de vorbă cu tatăl meu și i-am zis că, dacă aș fi rămas acolo, i-aș fi făcut probleme. I-am cerut să mă lase să plec înapoi, în România.
– Care ar fi fost consecința dacă ați fi criticat sistemul medical public din Liban cât timp ați lucrat acolo?
– Dacă rămâneam în Liban, nu rămâneam un simplu medic. Dar acolo este o problemă foarte mare. Dacă nu intri într-un partid politic, nimeni nu se uită la tine. Nimeni. Adică poate veni un polițist care are trei clase și poate să dea în tine până să nu mai știe nimeni de tine. Deci, cât timp există corupție într-un sistem, corupția este peste tot. Nu doar în medicină. Ce am văzut în medicină, pentru că am lucrat acolo, am lucrat printre oamenii ăștia și știu… De exemplu, acum, în momentul de față, nu sunt medicamente. Dar medicamente banale. De exemplu, un Panadol pe care noi îl luăm aici la 30 de lei, acolo este 10 dolari sau 15 dolari. Vă dați seama? Moneda este la pământ. Totul este la pământ. Îmi doresc să se oprească acest război și dacă chiar vor să facă ceva libanezii, trebuie să facă o schimbare. Schimbare radicală. Noi nu mai avem președinte de vreo doi ani.
„România, în ziua de azi, este cea mai sigură țară”
– Și statul este condus de către cine?
– De soartă. Vorbesc foarte serios. Este condus de soartă. Nu poate să existe un stat așa. Există un parlament interimar care conduce, dar acest parlament, în momentul de față, nu a putut să acopere nevoile acestor refugiați, să le ofere ceva. Eu, ca libanez, am ajuns la o concluzie: nu mai vreau război. Trăiesc foarte bine aici. Dar familia mea e acolo. Și când vă spun familia, nu înseamnă 10, 20 de persoane. Am acolo o familie foarte mare, da? Eu mă gândesc la toți. Bineînțeles că nu pot să-i aduc pe toți aici.
Pentru că eu, dacă am plecat de la 18 ani, m-am format aici, trăiesc aici, știu obiceiurile. Am 40 de ani acum. Dar lucrurile pentru mine sunt clare. Dacă vreau să mă duc în Liban, mă duc șapte zile și mă întorc acasă, aici. Pentru că aici am familie, am copil. Eu, acum, dacă vreau să ies la ora 12 sau la ora 1 noaptea pe stradă, n-am niciun fel de problemă. Ei, în Liban, când eram acolo și mă suna noaptea de la spital că trebuie să mă duc să fac o cezariană, îmi făceam griji. Putea să mă oprească oricine să-mi ia mașina și gata. Un hoț, oricine. Da, oricine poate să mă oprească să-mi ia tot. Nu există siguranță.
Stau să mă uit la oameni aici, în România, cum gândesc, că nu trăiesc bine, că nu știu ce, dar ei nu-și dau seama ce înseamnă să trăiești într-o țară sigură. România, în ziua de azi, este cea mai sigură țară. Dar oamenii nu văd asta. Eu știu. Eu știu să fac comparații.
– De ce ați ales să studiați în România și nu în altă țară?
– Trebuia să merg să fac facultatea în Franța, dar nu m-am înscris la timp acolo. M-a întrebat cumnatul meu dacă nu vreau să vin în România. Eu de mic, așa, de prin ‘94, când a jucat România la campionatul mondial de fotbal, auzisem de țara asta, de Ceaușescu. Când eram mic, Libanul era o țară cu foarte multe partide politice. Și cel mai puternic era Partidul Comunist Libanez, cu o istorie foarte bună. Adică 1995, 1996, 1997 până în 2000.
Eu și niște băieți ne regăseam într-un partid, dar nu islamist sau ceva de genul. Am vrut mai multă libertate. Și libertate cine oferea? Comuniștii. Dacă învățai, partidul te trimitea în Rusia, să faci facultate în Rusia. Dar părinții mei, când au văzut că eu mă îndrept către Partidul Comunist, m-au oprit și mi-au zis în felul următor: „Faci facultate, atât, nu comunism sau mai știu eu ce”. Când am venit în România, ce știam eu despre țara asta? Știam despre Ceaușescu, știam că este o țară comunistă, și asta îmi plăcea. Dar când am venit, am văzut că nu mai e comunismul, deși mirosul comunismului mai exista, mai ales în 2003. Și asta îmi plăcea. Mie îmi place viața asta simplă. Nu-mi place viața nouă, sincer vă spun.
– Ce v-a învățat România? Ce ați adus din Liban la noi?
– În România, noi am găsit foarte multe lucruri, în afară de medicină. Am învățat ce înseamnă libertate, ce înseamnă să te exprimi, să nu te întrebe nimeni de ce ai vorbit așa. Adică, eu cât timp am stat aici, niciodată nu a venit cineva să-mi zică, tu ai vorbit asta sau ai vorbit asta. Oricum, eu nu prea vorbesc ce nu trebuie defel, dar ce am avut de spus, întotdeauna am spus. În Liban am învățat să accept omul din fața mea așa cum e el. Pentru că eu, în Liban, aveam un coleg de bancă creștin. Nu m-am lovit de diferența culturală. Am făcut școala creștină în Liban, unde aveam oră de religie musulmană.
Foto: Profimedia