ComenteazăPatrick sau Petrică. A sosit în urmă cu trei ani în România, iar din februarie 2021 Richard are cetățenie română și reprezintă echipa națională de baschet masculin.
Bărbatul născut în Lafayette, Louisiana, a mărturisit într-un interviu acordat Libertatea că este foarte mândru să reprezinte steagul tricolor al României. Patrick, pe care clujenii îl alintă „Petrică”, este liderul campioanei en titre U-BT, în cursa pentru un nou titlu, sportivul înalt de 1,96 de metri fiind impresionat de viața în orașul din inima Ardealului.
Soția și cei trei copii sunt și ei adaptați la stilul de viață din Cluj Napoca, astfel că Pat bifează cea mai lungă experiență din cariera sa. Aceasta după ce a cutreierat lumea în lung și-n lat, plecând din Statele Unite în Australia, apoi pe continentul european, în Olanda, Germania, Franța, Spania, plecând după acestea în Israel, mergând și mai departe, în Noua Zeelanda, pentru ca după un an să se întoarcă în Europa, în Italia, iar din iulie 2019 în România.
Libertatea: Pat, cum ai descoperit România?
Patrick Richard: Inițial, nu știam mare lucru despre țară, despre baschet, despre Cluj. Când am jucat în Israel, Oradea era în aceeași grupă cu echipa mea de atunci, așa am aflat câte ceva despre România. Mai aveam niște prieteni care au jucat pentru Sibiu, pentru Craiova, așa am mai aflat ceva, dar abia când am ajuns la Cluj m-am familiarizat cu țara.
– Dar auzisei ceva pozitiv sau ceva negativ despre România înaintea ”aterizării” aici?
– Nu, nu, chiar nimic negativ. Unul dintre unchii mei a locuit aici.
– Poți detalia?
– Da, a fost militar și a fost detașat în România, acum mulți ani, acum câteva decenii, n-aș putea spune exact când. El îmi mai vorbise despre țară, dar nimic negativ. Auzisem că oamenii sunt buni, priveliști frumoase, dar nu mi-a spus nimic despre calitatea drumurilor, despre lipsa autostrăzilor (râde).
– Păi, bunicii și părinții noștri v-au așteptat 50 de ani… Asta ca să continuăm pe un ton amuzant.
– Da, da, exact.
„Doamne ajută, asta îmi place cel mai mult”
– Cum îi simți pe români?
– Eu vorbesc despre experiența mea. Oameni sunt buni, vorbesc despre regiunea în care locuiesc, pe ei îi știu bine. Experiența mea este mai mult decât pozitivă aici, îmi este ușor să comunicăm. Peste tot oamenii vorbesc engleza foarte bine. N-am avut nici măcar o experiență negativă. Românii m-au primit cu multă căldură, pe mine și pe familia mea, mult mai bine decât în majoritatea țărilor în care am fost. Și-n alte locuri a fost bine, dar, cum să-ți zic, unii erau reci, gen în Franța sau în Spania. Sunt binecuvântat că am o viață frumoasă în Cluj.
– Ai vreun cuvânt sau vreo frază în limba română care să-ți placă în mod deosebit?
– (rostește în limba română) Doamne ajută! Asta-mi place cel mai mult și este cel mai important în viață. E prima expresie pe care am învățat-o aici.
„Și-n orășelul meu din Louisiana vezi vaci, cai mergând pe stradă”
– Ce nu-ți place aici?
– Evident, lipsa autostrăzilor. Este o adevărată aventură să călătorim. De obicei, drumurile lungi le facem cu avionul, dar atunci când mai mergem cu autocarul este mizerabil. Am fost de câteva ori la București cu mașina, eu conducând, Doamne, este prea mult!
– Și mai vezi și porci, cai, vaci, căruțe.
– (râde) Este chiar normal pentru mine, deoarece în orășelul meu din Louisiana, Lafayette, este chiar normal. Mai vezi vaci, cai mergând pe stradă, nu e ceva ieșit din comun. Poate că altor americani li s-ar părea ciudat, dacă ar veni aici din New York sau din Los Angeles, nu știu.
– Cu mâncarea cum te împaci?
– Bine, bine. Cum îi zice… Mămăliga este preferata mea. Sunt open să încerc multe lucruri, totuși.
„Un loc bun de crescut copiii”
– Familia cum se simte aici?
– Două dintre fetele mele, cea de 5, respectiv de 7 ani, merg la școala internațională din Cluj. Băiatul e mic, un an și jumătate. Toți copiii mei numesc România, Clujul, ”acasă”. Când le zic: ”Hai să mergem acasă”, gen în America, ei îmi răspund: ”Tati, dar aici suntem acasă!”. Atunci când plecăm în vacanță în State…
– Este un loc bun să-ți crești copii?
– Da, da, clar. Chiar cred asta. Deoarece școala internațională pe care am găsit-o, cum nu prea găsești de genul ăsta prin Europa pe unde am fost, îi crește pe copii foarte frumos.
„Sunt 50-60 la sută român”
– Joci pentru naționala de baschet. Ce simți atunci când auzi imnul ”Deșteaptă-te, române!”?
– Vezi, pentru mine, e ceva important. Când mi s-a oferit pașaportul, posibilitatea să joc pentru echipa națională a României, am luat-o ca o chestie de orgoliu, de mândrie, n-am luat-o ușor. Nu sunt născut în România, da, dar când joc în acel tricou galben, simt că reprezint întreaga țară. Probabil, situația mea nu este precum cea a unui român sută la sută, dar vă asigur că dau tot ceea ce am mai bun, ca românii să fie mândri de echipă.
– În procente cât la sută ești român? Fii sincer!
– (râde) Înainte, clar, eram zero. Acum, 50-60 la sută. Am învățat câteva lucruri importante pentru viață aici, nu știu să vorbesc limba foarte bine, deși înțeleg multe cuvinte, însă pot comunica lejer. Sunt parte a echipei naționale, simt iubirea oamenilor din Cluj, eu le ofer la fel, există o relație, o legătură între noi.
– Ce-ai învățat în mod special aici, pentru viața ta, pentru familie?
– Sunt o carte deschisă. Ceea ce am observat, în România, este că oamenilor nu le teamă sau nu se simt incomodați să se angajeze într-o convorbire cu mine, să vorbim, îmi place asta! În multe alte locuri, le era frică să-mi vorbească. Mă refer la țări din Europa, în vest. Aici, în România, e cu totul diferit, în sens pozitiv.
„Vorbiți engleza foarte bine”
– Cluj Napoca sau București?
– Cluj, sută la sută. Nu neapărat fiindcă joc aici, dar eu sunt dintr-un orășel din Louisiana și nu sunt obișnuit cu orașele mari și aglomerate. București este un pic cam prea aglomerat, prea rapid pentru mine. Este cu totul altă viață acolo, alt ritm. Cluj este mai lent, mai pe gustul meu, sută la sută. Și din punct de vedere al familiei este mult mai accesibil, din toate punctele de vedere.
– Ce-ai recomanda unui american sau unui străin să vină să viziteze în România?
– Străinii sunt impresionați cât de frumoasă este această țară, nu doar un oraș sau două, ci mai multe. Iar cadrul natural este deosebit. Dacă pătrunzi în peisaje, te simți extraordinar. În Cluj poți găsi aproximativ tot ceea ce ai nevoie ca să duci o viață foarte bună. Oamenii vorbesc engleză foarte bine, te ajută, ai cu cine vorbi. Dar și alți locuitori din România sunt la fel. Unele orașe sunt mai arhaice, altele mai noi, unele cu mai mulți oameni în vârstă, altele cu universități și colegii.
„Nu e scump deloc, iar eu sunt zgârcit cu mine”
– Cum ți se pare stilul de viață din România, ieftin sau scump?
– Nu este scump deloc. (râde) Eu sunt, cum se spune, cam zgârcit! Cu mine, da, cu copiii, le iau orice. Nu cheltui bani mulți pentru mine, dau în spate, pentru ei orice. Dacă și prețul combustibilului ar mai scădea…
– Cum îți proiectezi viitorul?
– Eu o iau an de an, am deja trei ani aici, în România am petrecut cea mai lungă perioadă, legată, în afara țării mele. Mă simt confortabil din toate punctele de vedere. Vedem ce va fi. Dar, important, este că iubesc acest loc.
„Oamenii sunt mai prietenoși la Cluj, la București sunt focusați pe viețile lor”
– Tu ești din Louisiana, ai văzut zăpada, cum te-ai adaptat la vremea rece?
– Sincer, până să ajung în Europa, eu nu văzusem live zăpada. Iar în România am văzut-o pentru două vieți. Să știi că-mi place foarte mult. Mă adaptez foarte repede la anotimpul rece, am ajuns să nu-mi mai placă atât de mult vremea caldă și, mai ales, foarte caldă. Iubesc frigul și zăpada.
– Soția a învățat să-ți gătească vreun fel de mâncare românesc?
– Nu facem asta acasă, dar îmi place enorm mămăliga. Este preferata mea. Nu cred că soția s-ar putea preta să facă.
– Ai observat diferențe între oamenii din Transilvania și cei din alte zone ale țării?
– Din experiența mea, un oraș mare precum Bucureștiul este echivalentul unei metropole, de genul Paris, unde fiecare își vede doar de el, de afacerile și de treburile lui. Nu se angajează prea mult în conversații, sunt focusați exclusiv pe viețile lor, dar aici, la Cluj, oamenii sunt mai deschiși, mai prietenoși, asta e diferența pe care am observat-o.
„Nu sunt genul să stau în spate, eu mă implic”
– Dacă nu ar fi fost baschetul, ce meserie crezi că ai fi avut?
– Omule, mie mereu mi-a plăcut să lucrez cu copiii. Întotdeauna m-am gândit că aș vrea să antrenez o echipă de copii. Sau aș putea să fac ceva în radio, în media, am o diplomă în comunicații, mi-este ușor să interacționez cu oamenii.
– Data viitoare, faci tu interviu cu un coleg, OK?
– (râde) Da, cu siguranță aș putea încerca.