ComenteazăEste cel mai vechi fotbalist străin din fotbalul românesc, sosind într-o zi friguroasă din iarna 2007. Încă activează la Real Bradu, în Liga 3, în Argeș. Roberto Ayza are 40 de ani, în luna mai își va mai adăuga un an în colecția vieții, a ratat cel puțin un transfer mare, la Dinamo București, din cauza unei probleme la ochiul drept, a jucat în toate ligile din România, adunând 350 de meciuri în primele două eșaloane.
Locuiește la Ștefănești, lângă Pitești, vorbește limba română de parcă ar fi născut aici, iar într-un interviu acordat Gazetei Sporturilor în octombrie 2020 a povestit că a evoluat toată viața lui fără să vadă nimic cu ochiul drept! A evoluat la Suceava, la Ceahlăul Piatra Neamț, la FC Bihor, la Mioveni, unde a fost ani buni căpitanul formației, la Gloria Bistrița.
Este dezinvolt în dialog, lucru sesizabil pe durata interviului pentru Libertatea, în care a vorbit fără ocolișuri despre momente din viața sa sau despre așteptările pe care le are de la prezent și viitor.
Libertatea: Roberto, cum e în România că pare că ești de-o viață aici?
Roberto Ayza: M-am adaptat la viața de aici și n-am mai vrut să plec. Și datorită soției, care e româncă, dar mi-a fost și drag să rămân. Am mai multă stabilitate și siguranță, pentru copiii e mai bine de trăit. Gândește-te că ei știu doar câteva cuvinte în portugheză. Acasă vorbim româna, n-am avut mulți brazilieni în preajma noastră, în casă se vorbește româna. Uneori, și eu mă întreb ce sunt cu adevărat, la câți ani am petrecut aici.
– Ești de 15 ani aici, ce ți-a oferit această țară?
– Romania mi-a dat o carieră, mi-a dat șansa să fiu fotbalist. În Brazilia, eram la o echipă ce plătea puțin. Nu era un punct de plecare să urc, multe ligi, multe echipe, inflație, știi foarte bine câți fotbaliști produce Brazilia. Mai presus de orice, România mi-a oferit o familie frumoasă, adevărată.
„Când am văzut că scrie Suceava pe peron, am coborât”
– Care a fost primul impact?
– Am dat de zăpadă. Am ajuns iarna, pe 25 ianuarie, m-am dus direct la Suceava. Asta după ce-am trecut pe la Dinamo și a rămas doctorița mirată că nu văd cu ochiul drept. Păi, dacă nu vedeam, ce să fac?! Reiau, am ajuns de la plus 40 de grade Celsius la minus 21-22 de grade la Suceava, care pentru mine era un șoc. Și-așa am fost singur cu trenul de la București la Suceava, aveam un petic de hârtie pe care scria numele orașului de la destinație. Când am văzut că scrie „Suceava” pe peron, am coborât. O țară nouă, nu ieșisem deloc afară, era ceva SF. Pe de altă parte, era bucurie, văzusem zăpada doar la TV. Am zis: „Hai că joc și pe vremea asta, deși nu știu ce este”. Era ceva altfel.
– Ce știai despre România?
– Nu știam decât de Hagi, de naționala României la Mondialul din 1994, atât. Plus ce am aflat un pic când am dat pe internet, oricum, gândiți-vă că nici internetul în 2007 nu era atât de dezvoltat ca acum. Am dat „România” pe Google, am aflat că e foarte frig iarna și foarte cald vara. Nimic, nici despre mâncare detalii.
„Mi-au dat fularul, eu l-am pus la gât”
– Cum s-a făcut legătura?
– Jucam în Brazilia, iar președintele de acolo m-a întrebat: „Vrei să pleci în România?”. „Păi, unde e orașul ăsta?”. Habar n-aveam unde e pe hartă, nu auzisem, nu știam ce este. „Prin Europa”. Când am auzit „Europa”, am zis direct: „OK! Mâine plec, dacă e”. Nu mă lega nimic de acasă, eram fără iubită, fără cățel , fără purcel.
– Dar cum ai ajuns din Brazilia în România?
– Președintele era prieten cu Traian Gherghișan, impresar român, au făcut legătura, mi-a cumpărat bilete. Nu mi-a zis nimic, la ce echipă o să ajung, mi-a spus că o să vină cineva la aeroport să mă ia. Sincer, mi-a plăcut. Eram prima oară în străinătate. Când am ajuns la Suceava, iar oamenii de la club m-au așteptat cu cei din galerie, mi-au dat un fular cu însemnele clubului, iar eu l-am pus la gât, de frig. Mie mi-era frig! Mă apucă și râsul când mă gândesc. Era iarnă.
– Ce ți-ai zis?
– Nu era bine deloc. Am zis: „Bine că am văzut zăpada viața asta”. La un moment dat, l-am sunat pe președintele clubului din Brazilia: „Fiind zăpadă, e greu să joc, să-mi demonstrez valoarea. Antrenamentele sunt doar pe zăpadă, ce sunt, schior?!”. Practic, eu venisem în probe. Omul acela mi-a zis să am răbdare, să aștept să vină vremea frumoasă, să se topească zăpada. Știam că dacă se usucă, am ce să arăt. „Stai liniștit, că lumea te place”, mi-a zis omul din Brazilia. Așa a fost, s-a oprit ninsoarea, apoi am dat drumul la treabă.
„Am plecat de la o sută de euro pe lună, în România era bogăție”
– Cât de greu ți-a fost la atâtea mii de kilometri depărtare de țara ta?
– N-aveam nimic de pierdut. Ce să fac? Să mă întorc în Brazilia? Nu are rost, ce să fac acolo?! La Suceava nu se plătea decât din an în Paște! Tata, de acasă, din Brazilia, mi-a zis să strâng din dinți: „Stai liniștit, vezi-ți de treaba ta, ce vrei să faci în Brazilia?!”. Am plecat să fac bani în Europa, așa că m-am ținut de planul inițial, să-mi fac o carieră.
– Ce diferențe erau?
– Când am venit în România, câștigam cam 100-120 de euro pe lună în Brazilia. „Te duc acolo pe 5.000 de euro/lună”, mi s-a zis. „OK, mâine dimineață plecăm”, am răspuns, gândindu-mă că plec la bogăție, practic.
– Și la destinație?
– Eee, era cu totul altă sumă, mai mică, cam 1.000 de euro pe lună, dar tot erau bani mulți. Cu timpul, am tras și am muncit ca să câștig mai mult. Era binișor cu traiul, toți banii pe care-i luam, îi trimiteam acasă. Nu ieșeam prin cluburi, stăteam liniștit și strângeam bani.
„În Ucraina, a intrat antrenorul în comă alcoolică”
– Soția ta, voleibalista Gabriela Niță, cu care ai și doi copii, cum ți-a furat inima?
– Îți dai seama că nu mă gândeam eu că vin, mă căsătoresc aici și mă stabilesc în România. În 2010 ajunsesem deja la Mioveni, ea juca la Pitești. Am văzut-o într-un club din Pitești. Poți să spui că a fost dragoste la prima vedere, deși am văzut-o și n-am avut curaj să-i vorbesc. Am aflat cine e, am cerut numărul unui prieten. Culmea este că a doua zi a trebuit să plec în Brazilia și i-am pierdut numărul!
– Și ce ai făcut după?
– Stai să vezi că după ce m-am întors din Brazilia, a trebuit să plec în Ucraina la probe. Am zis că așa o vrea viața. N-am reușit în Ucraina, deși mă antrenasem bine, antrenorul și președintele mă plăceau. Aveam o înțelegere cum că Mioveniul mă lasă 10 zile acolo în probe, ori semnez, ori mă întorc după această perioadă. Eram la Volyn Luțk. Echipa a pierdut un meci, iar antrenorul a intrat în comă alcoolică!
– Cum?
– Era supărat, oricum cred că o luase dinainte pe panta asta, a venit la antrenament cu șampanie și cu două femei după el. A doua zi am aflat că tocmai fusese internat, cu comă alcoolică. Primarul din Mioveni m-a sunat și mi-a zis să mă întorc la echipă, nu aveam certitudinea că ăla se mai trezește, așa că mi-am făcut bagajele și am plecat. Când am ajuns în România, s-a trezit ăla din beție, m-a sunat, dar era prea târziu.
„Puteam să plec în Japonia, dar aveam clauză ca Neymar”
– Apropo, ai mai avut posibilitatea în toți acești ani să părăsești România, să pleci peste hotare?
– Am avut o ofertă să plec în Japonia, prin 2009, pe vremea când eram la FC Bihor, dar, auzi-o pe asta!, aveam clauză de reziliere de un milion de euro. Dar cine eram eu, Neymar?! Nu știu cine naiba a pus-o. Era ofertă din prima ligă niponă, 30.000 de dolari/lună, iar la Oradea aveam pe-atunci 1.500 de dolari/lună. Bihorul nu m-a lăsat să plec, iar după câteva luni au închis „jucăria” acolo, au zis că nu mai pot plăti salariile.
– Hai să ne întoarcem la soție, la familie!
– Când eram la ăia în probe în Ucraina, am zis s-o caut pe Gabriela. Vorbisem cu ea pe Facebook, dar nu ne întâlnisem față în față. Primul lucru cum am ajuns la Pitești, înapoi, m-am dus să mă întâlnesc cu ea. Și de atunci nu ne-am mai despărțit. Avem doi copii, Enzo Gabriel și Kevin Nicholas.
– Cum este mariajul cu o româncă?
– Este o femeie minunată din toate punctele de vedere, mamă super, soție senzațională, nu am ce reproșuri să-i fac. Ne înțelegem perfect de 12 ani, nu ne-am certat niciodată. Apreciez orice la ea, e mai mult decât femeia vieții mele. Stai să-ți mai zic una!
– Te rog.
– Noi ne-am căsătorit acum zece ani, ea juca la Pitești, eu am plecat la Bistrița. Făcusem nunta în mai, iar eu o lună mai târziu m-am transferat la cuca măcăii. „Tu rămâi cu voleiul, să mai câștigăm un ban, eu plec acolo, nu știu cât voi sta, dar tot la fel să fac un ban, ne chinuim vreun an, apoi dacă va fi bine, te lași de sport și vii peste tot cu mine”. La Bistrița n-am luat niciun ban, a intrat clubul în insolvență, ea a rămas la SCM Pitești, jumătate de an a jucat degeaba, la fel n-a primit niciun ban. Am trăit și momente d-astea.
Experiențe cu români
– Ce-ți place cel mai mult la români?
– Afecțiunea, prietenia, n-am avut probleme cu românii să mă jignească sau să-mi facă rău. Deși am trăit multe momente în care am fost neplătit, dar ăsta e fotbalul. Și la Mioveni, și la Suceava, și la Piatra Neamț, și la Bistrița. Au mai fost întârzieri, dar mi-au plătit, numai la Bistrița a fost cel mai urât, că a intrat în insolvență, am rămas fără niciun ban.
– Ce nu-ți place?
– Zăpada. E frumos de văzut, dar atât. Drumurile sunt foarte, foarte proaste, de aceea sunt multe accidente. Străzi multe fără indicatoare sau neluminate, nu ajută șoferii să conducă în siguranță. De spitale nu mai comentez, e jale, e problemă mare! Să te ferească Dumnezeu să ajungi în ele! Și pe voi, și pe mine, pe mine m-a ferit. O dată, ca să vezi cum sunt, mi-era rău. Jucasem un meci seara și-am ajuns la Urgență, la Pitești, pur și simplu am vomitat în fața spitalului, nu știu de ce. „Păi vezi, mă, dacă mâncați doar șaorma!”. „Domn doctor, de-abia am venit de la meci, sunt sportiv…”. Nici nu cunosc oamenii, vorbesc prostii, cataloghează aiurea. M-a scârbit atitudinea.
– Cum ai trecut prin pandemie?
– Am avut Covid la începutul anului, la spartul târgului, în ianuarie, dar nu prea m-a afectat. Nu m-am ferit, să nu ies din casă în acești doi ani. Puneam masca și ieșeam pe stradă. Am realizat că o să ia toată lumea.
„Pentru copii, România e cel mai bun loc de trăit”
– Cum te împaci cu tradițiile din România?
– Bătrânii țin mai mult cu tradițiile, cu mâncarea, cu dansurile, apoi transmit copiilor ca să urmeze. Eu nu țin post, dar cine poate… Cu toate că nu mănânc mâncăruri grele. Îmi plac Crăciunul și Paștele la români. În Brazilia, de exemplu, nu știam că se dau mărțișoare de 1 martie, aici fac și eu ce fac românii. M-am adaptat.
– Te vezi trăind aici pentru tot restul vieții?
– Eu așa zic. Așa mă văd. Stai să crească și cei mici, să vedem. Nu e bătut în cuie să stai într-un loc. Uită-te ce se întâmplă la vecini, una, alta. Dacă vine războiul în România, ce să faci, pleci! Pentru copii, România e locul cel mai bun de trăit, asta văd. Școală și educație. Aici, mai au copilărie. Avem și eu, și soția un loc de muncă.
„Se fac bani și cu războiul, cum au făcut cu Covid-ul”
– Cât de mult te afectează sau te înspăimântă războiul?
– Mă afectează psihic și la buzunar. Economia scade, m-a omorât prețul la benzină, pierdem și noi, care nu suntem implicați direct. Eu sunt liniștit, n-am nicio frică, dar nu se știe niciodată. Omul ăla nebun poate vrea să atace și-n partea asta, deși nu cred că se va întâmpla asta. Totuși, cred că-și va reveni la normal, cu toate că nu se lasă niciunul. Putin, probabil, nu vrea să se facă de rușine, dar poate realizează că el chinuie oamenii! El trebuie pedepsit, dar din cauza lui va suferi și Rusia.
– Ai stat în Ucraina o lună, e ciudat să vezi chinul de acolo?
– Stai că atât timp cât am fost la Suceava, treceam în Ucraina ca să obțin documentele pentru viza de România. E îngrozitor să văd rachete, tancuri, dărâmături prin niște locuri pe unde am fost. Simt milă pentru ucraineni. Despre ruși? Capul face, capul drege, cum ziceți voi, românii!
S-a scumpit viața și din cauza rușilor și a războiului. Parcă sunt nebuni! Și cu Covid-ul au făcut mulți foarte mulți bani, nu pricep cum nu au frică de Dumnezeu. Gaz și petrol nu iei doar din Rusia, ci și din altă parte. Și alții măresc prețurile. Măcar să fim sănătoși. Oricum, ușor nu va fi. Păcat de copiii noștri!
Vezi rezultatele alegerilor prezidențiale – turul 1 și află când este turul al doilea al votului pentru președinție!