ComenteazăSaid Ahmed este unul dintre fotbaliștii străini din Liga 1 cu un CV impresionant. Ghanez la origini, dar cu pașaport italian, după ce a crescut la Milano și s-a lansat la Internazionale, la juniori, tânărul din Kumasi, al doilea oraș mare al țării sale, a mai fost la Genoa, Monza, Mantova, Olhanense, Hajduk Split, Rio Ave, Lokeren și din vară la FC Argeș. Din Italia a mers în Portugalia, apoi în Croația și Belgia, iar acum este în România, după ce a fost un prospect mai mult decât interesant în Il Calcio, fiind convocat la selecționata de tineret a Italiei.
Atacantul a oferit un interviu cititorilor ziarului Libertatea în care a vorbit despre ce a descoperit în cele câteva luni de când se află în România.
Libertatea: – Said, cum ai ajuns în România?
Said Ahmed: – S-a ivit oportunitatea, iar eu știam câte ceva despre această țară. Nu doar fiindcă am o cultură fotbalistică, știam de Hagi, Mutu, Chivu, eu fiind mare fan Internazionale Milano, îmi place de Răzvan Marin, care joacă la Cagliari, îl știu pe George Pușcaș de când juca la Inter. Am mai jucat de două ori în România, până să semnez cu FC Argeș, pe vremea când eram la Hajduk Split. În 2018 și 2019, contra celor de la Poli Iași, apoi cu FCSB. Am avut un feeling bun când am auzit că sunt dorit în România.
– Cu cine ai vorbit, de la cine ai luat referințe?
– Sunt prieten bun cu un camerunez, Steve Beleck, care a jucat la CFR Cluj, apoi cu Sulley Muniru, ghanez de-ai mei, de-a fost la CFR Cluj și FCSB, dar și cu Steliano Filip, român, de la Dinamo, alături de care am jucat la Hajduk Split. Toți mi-au zis: „Frate, în România e bine! Merită”.
„Când îi văd pe toți că se roagă, îmi crește inima de bucurie”
– Ce-ți place până acum la români și în România?
– Ceea ce am notat de la bun început, sunt niște oameni religioși.
– Da, doar că sunt creștini, tu fiind musulman, cum devine compatibilă această idee?
– Și ce contează?! Eu sunt musulman, cred în Allah, românii cred în Dumnezeu. El este unul singur! Doar că fiecare îi zicem cu un alt nume, dar e același. Asta nu pricep unii și îi duce mintea pe căi greșite. În vestiar, când îi văd pe toți că se roagă, români, străini, îmi crește inima de bucurie. Există un singur Dumnezeu! Fiecare crede în cine și în ceea ce vrea, dar, repet, El este unul singur. De aceea îi apreciez pe români, că sunt credincioși.
– Ce nu-ți place?
– Nu există ceva ce nu-mi place.
– Chiar și traficul?
– Aaa, nu mi-am dat seama. Traficul e cel mai rău, vă trage mult în jos, păcat de țara voastră! Să nu ai autostrăzi. În București nu prea vin și din cauza traficului din zona centrală. La Milano e mult mai aerisit. Cred că Bucureștiul se compară cu Istanbulul.
„Mi-a plăcut o chestie de mergi în pădure și-o ucizi”
– Cum te-ai adaptat la mâncarea tradițională românească?
– (râde) Habar n-am. Nu știu ce-am mâncat, mai mult mă iau după poze sau după ce văd la unul sau altul. Nu e ca stilul italian, dar îmi place. Mănânc ce servește și echipa. Și-am mai mâncat ceva, dar nu știu cum să-ți explic ce este. O chestie de mergi în pădure și ucizi, vânezi, căprioară cred, n-avea cum mistreț, că eu nu mănânc porc de niciun fel. Ca o supă, gulaș. Mi-a plăcut și cașcaval pane, cred că am mâncat și papanași, ceva ca niște gogoși, nu?
– Cât te mai vezi în România?
– Mai am un an de contract, plus opțiune pe încă un sezon, voi vedea ce va urma. Ar fi o mare plăcere să continuu.
„Europa mi-a dat seriozitate și chestia de a ieși în față”
– Cum a fost viața ta, din Ghana în Italia, la o vârstă fragedă?
– Familia mea este din Kumasi, un fel de Craiova a Ghanei. Am plecat cu părinții la 4 ani, la Milano. Mi-a surâs șansa, altfel nu știu cum ar fi fost viața mea.
– Cât mai ești african?
– Aproape an de an merg în Ghana. Sufletul meu a rămas acolo, orice ar fi. Restul familiei mele este acolo. Eu sunt jumătate-jumătate, am mentalitate ghaneză, africană, fiindcă mi-au rămas tradițiile țării mele, dar sunt și foarte mult european, am cultura, școala, prietenii din Italia. Strămoșii nu ai cum să-i schimbi, dar am luat din Italia stilul de viață, seriozitatea, inteligența, chestia asta să ieși în față, stilul Milano. Să fii mândru de cine ești, să fii politicos. Sufletul mi-e liber, ghanez, dar am luat din seriozitatea italiană. Altfel, nu cred că mi-era bine.
– De ce?
– În Ghana e pe petrecere non-stop, în fiecare zi, în Italia și în Europa nu poți să stai doar pe party.
„Locul meu preferat e pe canapea”
– Cum este viața ta în Pitești?
– Sunt alături de soție, uneori, rar, ieșim la restaurant. Dar am evitat în ultima perioadă, mi se pare periculos.
– Din ce cauză?
– Să nu ne prindă COVID-ul și să stau pe tușă 2-3 săptămâni. Eu sunt vaccinat, dar poți să știi?! Îmi place centrul orașului, ieșim la cafea, la un drink, dar locul meu e preferat acasă.
– Și simți că ți-ai făcut un astfel de loc și în România?
– Da, m-am adaptat repede. Locul meu preferat este pe canapea, să mă uit la TV.
– Și ce savurezi?
– Fotbal. Din România, din străinătate, urmăresc adversarii. Nu sunt cu show-urile, nu mă uitam la ele nici în Italia, așa că nu mă întrebați de vedetele locale. În plus, show-urile de televiziune, cu tot respectul, nu mă fac să cresc ca persoană. Îmi plac documentarele, în schimb. Și-mi place să citesc.
Un fotbalist care citește
– Ce ți-a plăcut de curând?
– Preferatele mele sunt cele motivaționale, pentru atleți, pe teme economice. Mai mult să știu pentru afaceri, pentru viitor.
– Ai planuri?
– Da. În plus, vreau să știu cum gândesc oamenii. Până la urmă, nu voi juca fotbal toată viața, nu vreau să arunc banii pe orice fleac, așa că studiez.
– Cartea care ți-a plăcut în ultima perioadă?
– „Rich dad, poor dad”, scrisă de Robert Kiyosaki. Este despre ceea ce oamenii bogați își învață copiii în privința banilor, cum să-i multiplice.
– În București te-ai încumetat să vii?
– Am fost cu soția de câteva ori, este frumos. De fiecare dată când sunt liber cel puțin jumătate de zi, băgăm un drum până la București, în zona de centru. Am vizitat acea zonă, are o idee occidentală. L-am văzut de acum câțiva ani, când am jucat contra FCSB, și-am venit aici.
– Muzica?
– Hai să-ți povestesc ceva amuzant! Ți-aduci aminte de melodia aia „Dragostea din tei”? Are vreo 15 ani cred, eram puști, ascultam și-mi plăcea melodia. Și-uite așa, am învățat câteva cuvinte în limba română, adolescent fiind, întrucât repetam ce cântă băieții ăia (n.red. – trupa O-zone, originară din Republica Moldova). Apoi, am căutat pe net și-am aflat că ei cântă în română, că de fapt eu cântam în limba asta, am căutat apoi pe hartă să văd unde e țara. Și-acum îmi sună refrenul în cap, unele cuvinte le-am uitat, dar știu ceva basic în limba voastră.