Viața unui grec îndrăgostit de România de cum a ajuns: „M-am simțit imediat acasă”. Ceva îl scoate din sărite însă în fiecare an: „E ca un tsunami”

Giannis Koukos, 43 de ani, este unul dintre străinii care contribuie la dezvoltarea sportului românesc. Grecul este de aproape trei ani antrenorul principal al echipei de baschet feminin U Cluj, reușind performanța aplaudată în 2021 de a duce formația din Ardeal până în finala Cupei României, acolo unde s-a impus Sepsi Sfântu Gheorghe, cea mai puternică echipă în ultima perioadă, câștigătoare a eventului.

Giannis, după numele din buletin, Ioannis, după numele primit la botez, elenul este un personaj volubil, apreciat în comunitatea sa de la Cluj-Napoca, mărturisind de câteva ori pe durata interviului acordat Libertatea că este dispus să se stabilească în România, fiind mulțumit, la rândul său, de serviciul și viața din Transilvania.

Grecul a găsit mai multe similitudini între țara natală și cea de „adopție”. Și a ridicat câteva teme de discuție de luat în seamă și la nivelul societății, în special pentru generația foarte tânără!

Recomandări

Dosarul 10 August 2018: reperele unui proces început cu 5 ani întârziere. Coloneii Cucoș, Cazan și Sindile sunt la câteva luni de achitare

Libertatea: Giannis, ce te impresionează, dacă te impresionează ceva!, la viața din România?
Giannis Koukos: Faptul că suntem atât de apropiați, încât nici nu vă imaginați! Chiar avem multe lucruri în comun, asta e realitatea. Mă gândesc la o poveste, dacă aveți chef v-o spun, mai ales că nouă, grecilor, ne plac legendele, poveștile, ca și vouă, de altfel.

– Te rog.
– Când s-a făcut lumea, toți oamenii l-au rugat pe Dumnezeu să le dea o țară unde să trăiască. Neamțul a cerut una, a primit Germania. Englezul – Anglia, rusul – Rusia, francezul – Franța și tot așa. Tot oferind, Dumnezeu a uitat să creeze o țară și pentru el. Așa că a creat Grecia! Apoi, a zis să mai facă și România.

Regula „Întotdeauna mâine”

– Care ar fi tâlcul acestei povești?
– Că suntem foarte apropiați, nu doar prin intermediul religiei, dar și prin diverse cuvinte, prin stilul de viață, de zi cu zi, prin felurile de mâncare aproape identice, prin felul de a fi. Ne place viața! Munca? (râde) Așa și-așa! Dar, uite, descopăr cuvinte asemănătoare.

– Ai spus că și nouă, și vouă ne plac viața și munca „așa și-așa”.
– Păi, cam așa e. Suntem balcanici. Este o vorbă la noi, care se potrivește și pentru români: „Nu face azi o treabă ce-o poți face și mâine!”. Nu e așa? „Întotdeauna mâine” a ajuns un stil de viață. Avem lucruri bune și mai puțin bune, și grecii, și românii, dar asta e, nu putem fi ca alții. Însă suntem ospitalieri, ambele nații, nu ne gândim cu disperare doar la bani. Nu suntem bogați, dar ne pasă de oameni, de cei de lângă noi.

Recomandări

Similitudini în programele de guvernare: decalogul USR – AUR

Asemănarea dintre Cluj-Napoca și Salonic

– Ce știai despre România și ce-ai găsit la Cluj-Napoca?
– Nu m-am așteptat să fie la un nivel atât de ridicat, chiar am fost surprins. Ce știam? Chestii cu care suntem catalogați noi, cei din Balcani: multe lucruri rele și sărăcie. Ca să afli că realitatea nu e chiar sumbră cum se prezintă în Europa. Poate că străzile, drumurile nu sunt bune, dar contează comportamentul omului. Am găsit o societate și o organizare a baschetului, pentru asta am venit, foarte bune pentru Balcani. La baschet, sunteți mai organizați decât grecii. Ce-am găsit la Cluj-Napoca? În cinci zile m-am simțit ca acasă, ca în orașul meu.

– De unde ești de loc din Grecia?
– Din Salonic. Iar Clujul mi se pare că e la fel ca Salonicul, în general, cu mulți tineri.

– Dar fără Mediterană.
– Da, așa e, doar că este lacul din centrul orașului, din parc, râul Someș, priveliștea este familiară, pot să merg să mă plimb sau să mănânc cu ochii la apă. Oamenii sunt la fel, săritori, să te ajute. Clujul e precum Salonicul, iar Bucureștiul ca Atena, mi se par foarte apropiate ca stil.

„Cred că aș putea trăi toată viața aici”

– Oamenii cum ți se par după trei ani în Ardeal?
– Îmi plac. De aceea pot trăi aici pentru totdeauna, dacă va fi nevoie. Mi-am făcut prieteni români, de la Vlad Bota, colaboratorul meu de nădejde, la mulți alții. Eu sunt genul tradiționalist, oamenii merg și aici la biserică, am petrecut ultimul Paște aici, m-am simțit ca în Grecia, sută la sută ca acasă. Mulți prieteni și din familie m-au vizitat aici, au spus la fel, că suntem foarte asemănători.

Recomandări

Hoție la Castelul Peleș. Casa Regală și statul român, furați de rețeaua angajaților prin metoda biletelor revândute

– Ce nu-ți place în afara lipsei autostrăzilor?
– Bine, pe noi, grecii, ne omoară plata autostrăzii. Să dai o sută de euro pentru un drum Salonic-Atena, de 500 de kilometri, doar pe taxe nu e prea mișto. Și în Grecia e trafic, sunt ambuteiaje la anumite ore, asta e realitatea, te obișnuiești și cu astea. Să fiu sincer, n-am găsit ceva care să nu-mi placă. Poate că nu am acordat atenție. Și în Grecia, dacă-mi zici că nu-ți place ceva, pot fi de acord cu tine, dar fără să mă fi gândit la asta. OK, uite o chestie: îmi lipsește soarele țării mele! Aici e mai frig, dar, în rest, e totul foarte OK pentru mine.

– Ce ai mai văzut și ți-a plăcut din România?
– Îmi place zona lacului Tarnița, precum și cele de munte. Prea mult nu am avut timp să vizitez, e săptămâna de muncă, în rest nu ai timp sau chef. Mi-a plăcut mult salina de la Turda, n-am mai vizitat așa ceva, e ceva deosebit. În rest, am văzut cam toată România, din autocar, doar pe lângă hotelurile pe unde am stat cu echipa. Dar n-am avut timp să savurez. Am înțeles că Bucureștiul e un Paris al Balcanilor, am apucat să văd puțin partea din centru, cu Casa Poporului, un parc, două. Îți dai seama, după ce faci 7-8 ore cu autocarul de la Cluj-Napoca la București, îți vine să te odihnești.

„De copii nu mai știm să apreciem cum o făceam odată”

– Ce nu-ți place la români?
– Mă refer strict la sportul meu, la munca mea, dar cred că se poate extinde și la nivelul societății. Românii sunt recuperați să facă turn over! Adică a pierdut mingea, nu mai vine sau vine greu să recupereze! Asta mă ucide. OK, nu-ți reușește din prima, e logic, dar dacă repeți de o mie de ori… Dacă pierzi, mingea, orice, și ridici mâna, „hai, lasă, vedem noi ce-o urma sau să recupereze altul!”, ce e asta?! Luptă! Cred că sportivii, nu doar români, ci toți, nu mai luptă, nu se mai sacrifică, așa cum era odată.

– Și de ce crezi că s-a ajuns la acest lucru? Nu doar în sport.
– Acum, la 20 de ani, ai deja prea multe. Cinci-șase perechi de teniși, cel puțin. Înainte, aveai una de weekend, alta pentru restul săptămânii. E prea mult, iar oamenii nu mai apreciază. Păcat. Și așa sunt obișnuiți copiii de mici, e mult consumerism. Ce să mai apreciezi, când ai casa plină de jucării?! Și cu asta hai că mi-am adus aminte de-o chestie ce nu-mi place la Cluj!

„Untold-ul mă omoară o săptămână pe an”

– Care?
– (râde) Untold – un lucru rău, o săptămână nu poți dormi! Nu ai unde parca, nu ai cum dormi, este prea aglomerat pentru Cluj. Este un festival mare, glumesc!, zic și eu că e rău, pentru că te omoară acele zile. Psihic. Mai ales că nu prea am cum pleca în vacanță, pentru că suntem în plină competiție. Traficul atunci e de cinci ori mai aglomerat, turismul explodează, pare un haos continuu. Un tsunami, trebuie să ai răbdare să treacă. Sunt om deschis la minte, înțeleg, dar acele zile sunt prea mult pentru mine.

– Cum îți proiectezi viitorul, aici sau în altă parte?
– Pot să stau aici și tot restul vieții! Nici în Grecia nu-mi pot vedea familia zi de zi. Muncesc, atât timp cât și eu, și clubul suntem satisfăcuți, continuăm. De la primul la ultimul angajat trebuie să susțină cauza, clubul, indiferent că e român, grec sau altă nație. Nu putem câștiga mereu, nu sunt nervos de asta, însă vreau să dăm totul. Să știm că am făcut totul! Eu mă simt și român, de aceea vorbesc cu „noi”. Suntem implicați pentru baschetul românesc. Nivelul e mai bun la băieți, dar încercăm să ținem steagul sus și la fete…

– Cum este să lucrezi zi de zi cu o echipă de femei?
– Nu e dificil, este diferit. Băieții joacă baschet pentru a se simți bine. Femeile trebuie să se simtă bine ca să joace. Înțelegeți? Nu putem sări la fel de mult, arunca la fel de tare, dar trebuie să te adaptezi. Suișuri-coborâșuri, la fel. Ca în viață. Nu poți folosi aceleași scheme, aceleași mișcări, dar le faci confortabile, adaptabile.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro