Viaţa diplomaţilor în zone de război a fost şi în mâinile lui. Victor Niţă, fost contractor militar privat: “La Kabul a fost o breşă de securitate, au ştiut unde să lovească”

Victor Niţă a fost contractor în Orientul Mijlociu mai bine de un an. Este o perioadă mare pentru o astfel de meserie pentru care fişa postului înseamnă în primul rând să-ţi asumi riscuri minut cu minut. Munca de “contractor militar privat” este o combinaţie între meseria de bodyguard şi cea de mercenar. În cazul echipelor de securitate, ele trebuie să asigure vieţile diplomaţilor sau ale cetăţenilor vânaţi de insurgenţi în interiorul şi în afara zonelor de protecţie.

10.000 de dolari pe lună, în cea mai periculoasă zonă din lume

Tot într-o “zonă verde”, la fel ca Green Village-ul de la Kabul, a avut baza şi Victor Niţă, dar în Bagdad. Nu puţine au fost cazurile când colegi de-ai săi şi-au pierdut viaţa când se aflau la datorie. Exact ca românul care făcea parte din echipa de securitate a Ambasadei României la Kabul, despre care ministrul de externe, Ramona Mănescu, a spus că “realmente, și-a făcut datoria până în ultimul moment” în timpul atacului care a distrus mare parte din cartierul diplomatic din capitala Afganistanului. Sau ca militarul român care şi-a pierdut viaţa ieri, tot la Kabul, în timp ce era într-o misiune de patrulare.

Recomandări

PSD continuă strategia prudenței electorale cu un obiectiv îndrăzneț: „în liniște” către 38-39 la sută din voturi

– Cum ai ajuns contractor militar privat?
– Aflasem de firme de specialitate, precum Blackwater, şi cum eram fost militar am zis să încerc. Am dat nişte probe în Bucureşti, între care şi nişte testări psihologice. Ulterior a venit recrutorul internaţional şi când ni s-a spus că oferta de lucru este de 10.000 de dolari pe lună am zis că e ţeapă (râde). Abia când am ajuns la Bagdad, am semnat contractul. Ţin minte că la prima şedinţă ni s-au pus videoclipuri cu colegi contractori care fuseseră răpiţi şi decapitaţi de Al-Qaeda. Nu a plecat nimeni. Ne-au învăţat cultura, câteva noţiuni de limbă şi tipurile de arme americane. Cu cele ruseşti, precum Kalaşnikov, eram obişnuit din armată. După două săptămâni de training s-au format echipele.

Guvernul american prin Departamentul de Stat sau Departamentul de Apărare plătea către firmele private de securitate cam o mie de dolari pe zi pentru fiecare dintre noi. Firma distribuia banii. Spre exemplu, băieţii de la paza clădirilor aveau în jur de 7.000 de dolari pe lună. Eram plătiţi cu sumele astea pentru că zona era de risc. În 2004-2005, Bagdadul era considerat cea mai periculoasă zonă din lume, cam cum e Kabul acum.

«Am văzut Bagdadul mergând doar cu spatele»

Recomandări

Dilema cetățeanului în campania electorală: stau cu ochii ca pe butelie pe candidați sau îi ocolesc ca pe ciumați?

– Din exterior, această meserie înseamnă doar însoţirea VIP-urilor din punctul A în punctul B…
– Nu chiar. Eu am fost într-o echipă de Personal Security Detail (n.r. – Grup operativ de Securitate Personală). Practic, fiecare convoi avea patru vehicule blindate cu câte patru-cinci persoane. Primul şi ultimul erau vehicule de securitate, iar cele din mijloc erau denumite “limo”, de la limuzină, pentru VIP-uri. Însoţeam persoane foarte importante, de la personal diplomatic american până la angajaţi din ministere, oameni care erau implicaţi în reconstrucţia securităţii Irakului: de la poliţie la armată şi servicii de informaţii. Plus persoane care conduceau penitenciare pline de terorişti sau cu persoane suspecte de terorism. Ca şi contractor, în cazul meu a fost doar protecţie. În cazul altor contractori, această muncă poate să însemne culegere de informaţii, interogatorii, iar pentru alţii, paza unor obiective critice.

– Care a fost principala problemă cu care te-ai confruntat cât ai fost în Bagdad?
– Dispozitivele explozibile improvizate. Însă a fost o perioadă când drumul din Green Zone (n.r. – Zona Verde/Cartierul Diplomatic) până la aeroport era foarte periculos, din cauza unui lunetist care apărea o dată la câteva zile şi făcea victime. Al treilea risc era legat de maşinile-capcană, cu care s-a acţionat şi la Kabul. Plus sinucigaşii. Poziţia mea în convoi era de “Well Gun”, adică băiatul din ultimul portbagaj. Pot să spun că am văzut Bagdadul şi împrejurimile doar mergând cu spatele.

Recomandări

Sondaj INSCOP la comanda Libertatea. Cine cred românii că ar fi un prieten mai bun al României dintre Donald Trump și Kamala Harris

Prețul vieții, 150.000-200.000 de dolari

– Cum arăta o zi de muncă pentru tine?
– Aproape toate erau la fel. Câteodată mai existau maşini care se apropiau de convoi şi trebuia ca la sub 100 de metri să deschid focul. Din fericire, nu am tras în nimeni niciodată, dar am tras într-o sumedenie de maşini. La şedinţa de dimineaţa ni se transmitea, spre exemplu, că în noaptea de dinainte se furaseră 10 maşini. Aproape toate urmau să fie transformate în maşini cu bombă sau cu sinucigaşi.

Îmi aduc aminte că într-o misiune, de pe o străduţă laterală, venea o maşină spre noi. Am început să trag în motor, în roată, ieşea fum şi maşina tot nu se oprea. Am zis că trebuie să lichidez şoferul, dar când m-am uitat mai atent am văzut o femeie la volan. Decizia a fost să continui să trag în maşină, deşi fuseseră cazuri de femei-terorist. S-a oprit la câţiva metri de noi şi s-a dovedit a fi alarmă falsă. Femeia se blocase cu piciorul pe acceleraţie de frică. Mulţi m-au felicitat că am salvat o viaţă, alţii mi-au reproşat că am pus echipa în pericol.

– Ai avut colegi care şi-au pierdut viaţa?
– Da, prieteni buni chiar. În cazul decesului, exista o asigurare. Sper că nu mă înşel, dar cred că era vorba de o sumă cuprinsă între 150.000 şi 200.000 de dolari.

– Cum ai renunţat la această meserie? Ce s-a întâmplat?
– După primul an, exista posibilitatea să îţi prelungeşti contractul cu şase luni sau un an. Eu l-am prelungit doar cu şase luni, înainte de un concediu. La întoarcere, când ajunsesem pe aeroportul din Bagdad, au avut loc două atentate la două hoteluri din Amman, unde noi, contractorii, eram cazaţi când plecam în vacanţe sau când mergeam la antrenamente în Iordania. Familia mea a avut un şoc. Atunci am decis să nu mai prelungesc contractul.

Ca o ciudăţenie, în momentul când am terminat eu contractul în octombrie 2005, şeful de atunci mi-a propus mie şi încă unui coleg francez să mai rămânem o lună peste contract, din cauză că nu aveau suficient personal. Am refuzat, iar în luna noiembrie, ca un făcut, au murit cinci băieţi din echipa noastră. Unul dintre ei îmi era un foarte bun prieten.

«Scurgeri de informații» din interior

– Ţi-a fost frică cât ai fost contractor în Bagdad?
– Când te duci în zonele astea, trebuie să fii inconştient să spui că nu există teamă. E clar că există teamă, dar în acelaşi timp există şi un bun control asupra emoţiilor. Aşa se explică de ce compania cu care am lucrat eu nu recruta oameni sub 25 de ani care să nu aibă trecut militar. Stabiliseră, probabil cu ajutorul psihologilor, un prag de maturitate emoţională pentru zone de război.

Eu am văzut Bagdadul plin de tancuri şi cu atentate în fiecare zi, fără nici o exagerare. Am fost şocat prima dată, dar acum recunosc că m-aş întoarce într-o zonă ca asta. Că e vorba de dependenţă de pericol, de echipă, rămân totuşi nişte trăiri care nu trec niciodată.

– Prin prisma experienţei tale, cum crezi că a fost posibil atacul din cartierului diplomatic din Kabul?
– “Green zone”-ul din Bagdad era înconjurat cu ziduri foarte înalte din beton armat care aveau totuși intrări. Pe ziduri erau foişoare pentru santinele şi multe camere video. Intrarea nu se făcea deloc uşor, pentru că erau montate parapete de beton, care te obligau să încetineşti şi să faci slalom.  Îmi aduc aminte că am avut un atac cu trei sinucigaşi, care au vrut să intre cu maşinile direct în porţi. Nu au reuşit, pentru ca gărzile au deschis focul.

Însă cu tot “intellegence”-ul există scurgeri de informaţii. Uite un alt caz: baza noastră, deşi era înconjurată de ziduri de beton, era lipită de Ministerul Agriculturii din Bagdad. Într-un atac, au lichidat gărzile de la minister şi au aruncat în aer o maşină de gunoi cu două tone de explozibil. În cazul nostru ştiau că se poate intra prin minister pentru că nu era nici un zid de beton. Au avut informaţia exactă. Şi la Kabul cred că a fost la fel, au avut o breşă de securitate şi au ştiut unde să lovească. Partea bună e că după fiecare incident de acest gen, protocoalele de securitate se îmbunătăţesc.

După ce a renunţat la meseria de contractor privat militar, Victor Niţă a ales cinematografia. În prezent este actor la Londra, iar rolurile pe care le interpretează au legătură cu lumea armatei, a poliţiei sau a serviciilor secrete. În paralel cu actoria, Victor Niţă a scris două romane de ficţiune, bazate pe experienţa sa în zone de conflict.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro