O lume dură, o țară aspră, cu ierni negre și lungi, cu vânturi înghețate, cu o limbă ciudată. Și totuși 400, de conaționali și-au găsit acolo liniștea, echilibrul și, de ce nu, fericirea. Care fericire e, însă, umbrită de dor. Dor de țară.

Căci toți românii străinătății poartă România în suflete.  

Alexandra pregătește o friptură de curcan. Și apoi o să se bage în pat, că îi pică ochii. Noaptea care începe de la ora 13.30 o obosește teribil. Și pare și puțin palidă la lumina difuză a camerei. O dungă de dermatograf negru îi înviorează ochii căprui.

Are 23 de ani și de opt luni s-a mutat în Skjervøy, comună din nordul extrem al Norvegiei, la 70 de grade latitudine nordică. Glumește că și-a urmat iubitul până „la capătul lumii”, la propriu. Îndrăgostită și neliniștită, a luat două avioane și a venit după el într-o țară despre care nu știa multe. Și din aeroport a lovit-o aerul tare și aspru, curățenia frigului polar. A respirat în noua lume și curajul acestui înainte i l-a dat privitul în urmă. La România, care i-a oferit 1.200 de lei pe lună și bonuri de masă. A zis: „Nu, mersi”.  România i-a trimis mama de acasă când avea 16 ani.

400 de români stabiliți la Cercul Polar și-o singură durere: dorul. Alexandra Filip, româncă din SkjervoyIcon photoVEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 7

Vorbește apăsat, în propoziții scurte. „Vorbeam cu ea pe Skype. Am început să plâng să vină acasă. Taică-miu lua undeva pe la 20 de milioane, nu mai țin minte. Dar mi-a zis mama că avem nevoie de bani. Și când a venit acasă, am simțit ca și cum a venit Soarele. Mi-a cumpărat haine de școală, mi-a luat niște adidași foarte faini, am fost la un film împreună”, povestește Alexandra. Cei 23 de ani i s-au topit și acum vorbește Alexandra de la 16.

„Chit că îmi fac o viață aici, tot în țară voi trage”

România, în care o familie reușește să se ducă împreună la cinema prima dată la 16 ani. Și oricât ar fi de furioasă pe țara ei, tot o privește cu înțelegere și dragoste. Idealist, copilărește.

„Toți ne dorim un viitor în țară. Când plecăm în concedii, tot în țară ne tragem, pentru că este casa noastră. Chit că îmi fac o viață aici, tot în țară voi trage și copiii mei sper că la fel”, proiectează Alexandra până și viitorul copiilor ei nenăscuți. Și abia atunci fața i se crispează într-o maturizare precoce. Privește în punct fix și cozile de la ochi îngheață, în așteptare: „M-aș întoarce în țară. De-abia aștept la anul să merg în concediu”.

Alexandra este o fată care până acum câțiva ani intra în numărătoarea celor o sută de mii de „copii singuri acasă„. Copii care poartă depărtarea în ei, ca o pecete. Și care pleacă. Se uită în urmă, dar tot pleacă.

Români la masă, departe de casă

„Ai văzut că aici copiii la 18-19 ani pleacă de acasă și se descurcă singuri. Nu-i cocoloșește nimeni”, deschide Cati discuția. Mihaela o prinde din zbor. „Numai noi îi cocoloșim până se însoară. Chiar și după…”.

Doar că discuției lor le lipsește un fundament: România nu e Norvegia și nu le oferă tinerilor plasa de siguranță pe care o au cei de aici, salariile și sistemul fără cusur.

Mihaela Grigore a plecat din țară acum șase ani, împreună cu soțul ei, la Paris. Au făcut tot ce se putea face, tot ce refuzau alții, au bătut Parisul de la un arondisment la altul, au stat cu frica atentatelor în sân, cu teama de a vorbi românește în autobuz. Așa că nu au clipit când rudele i-au chemat la muncă pe insula Arnøya, parte din comuna Skjervøy.

Lucrează la o fabrică de pește, câștigă un salariu bun, de minimum 2.000 de euro, își are soțul alături. „Pentru copii am făcut asta, nu doar pentru noi. Că nu le puteam oferi în România ce le putem oferi de aici. Sunt studenți, au mai multă deschidere decât am avut noi când eram de vârsta lor. Și ei vor să plece, își caută prin Canada. Oricum, în România nu rămân…”, spune Mihaela.

Probabil și copiii lui Ionel și ai lui Cati vor pleca. Fiica lor face Medicina și din România, în fiecare zi, pleacă patru medici. Devine înfiorător de simplu să pleci.

Autostrăzile de dor și lacrimi

După o masă copioasă cu cod, legume fierte, tocăniță de ren și ceva glume copioase, discuția alunecă, parlamentar, spre lucruri serioase. „Ce bogății are Norvegia? Ce ați văzut că au?”, mă chestionează. „Pește, petrol, Fondul suveran”, îmi vine repede să spun.

„Și România? Noi n-avem pește? N-avem aur? Munți? Avem de toate, numai oameni la conducere care să știe să le gestioneze, nu. Au făcut miliarde. Eu în 12 ani cred că am trimis în țară un sfert de milion de euro. Unde-s banii? Se văd pe undeva?”, atacă Alexandru.romani la

E amărăciune și adevăr în vorbele lor. „Vor să ne mai impoziteze o dată. Dar noi nici măcar o autostradă ca lumea nu avem”, spune și Adrian. E momentul prea încărcat, dar i-aș contrazice. Există atâtea autostrăzi care leagă România de lume, făcute toate din dor și lacrimi.

Ionel, Adrian, Alexandru, Irina, Cati, Ana Maria și Marius. Sunt acum nume pe vestiarele norvegiene din fabrica de pește, alături de  Tommy, Kim, Matija, Qivind. Împart același loc de muncă cu australieni, norvegieni, italieni, britanici. O familie internațională, cu o casă la Cercul Polar, dar cu o altă casă în suflet.

Dezbinarea de Ziua Națională

400 de români la capătul lumii se chinuiesc să se adune la umbra tricolorului de 1 Decembrie. Și-ar fi dorit să le arate norvegienilor puțin din tradițiile lor, dar ceva nu s-a legat.

Alexandru Cuc, cel care a ajuns primul pe insula de la Cercul Polar, acum 18 ani, a încercat să-i adune. Fără succes. A dat telefoane, le-a spus planul. Cei mai mulți români au spus că ar veni, dacă altul ar organiza, dacă altul ar găti, dacă altul ar decora sala de la primărie cu cocarde. Doar că nu s-a găsit nici un altul. E mâhnit Alexandru. Dintre toți magneții de pe frigiderul lui, îți sare în ochi unul tricolor, pe care scrie: „Keep calm and love Romania” („Stai calm și iubește România”). Și el e calm și iubește România, că, până la urmă, ce altceva îi mai rămâne de făcut?

În 18 ani de când a venit, cu mari sacrificii, până la Cercul Polar, Alexandru a încercat să-și înăbușe dorul, să accepte situația. A scris și o carte, „Agentul”, o carte despre eroi, despre soldați români. El însuși este nepotul unui veteran de război. Bunicul său a fost prizonier câțiva ani în Siberia, teritoriul care începe la 60 de grade latitudine nordică. Alexandru Cuc a ajuns cu zece grade mai sus, în mica localitate din Țara fiordurilor.

Comparația poate părea forțată, dar și el a plecat tot împins. Nu a avut o armă la tâmplă, dar nu i-a fost nici bine. 5 milioane de români locuiesc acum peste hotare. Rata emigrației din țara noastră o depășește pe cea din Siria, țară aflată în război.

Acasă e… acasă!

Doar că lui Alexandru îi e bine. Se simte respectat, se simte o ființă umană. Dar tot dezrădăcinat. El și ceilalți 400 de români de la Cercul Polar. Români de prin toată țara, Moldova, Ardeal, Țara Românească, cărora le plac lucruri diferite, cărora le e dor de lucruri diferite. „Mie mi-e dor de centrul din Timișoara, e un loc minunat. De Bega, mi-e dor să mă plimb pe acolo, mi-e dor să merg la sat, mi-e dor chiar și de aerul ăla. Cu toate că aici e mai curat. Mi-e dor și să văd stelele. Aici numai acum, iarna, le poți vedea. Mi-e dor de socrii mei, sunt niște oameni minunați. De Dunăre. Treci cu trenul pe lângă ea și peste ea și e superb peisajul ăla. De ce mi-e mai dor? De multe. Pentru că nu ai cum să le ștergi cu buretele. Poți să ajungi într-o țară frumoasă, că te duci oriunde. Da, e superb, dar tot acasă e acasă!”, spune Alexandra, dintr-o bucătărie cu miros de bunătăți norvegiene și peisaje de vis pe fereastră. Cu balene care vin până în buza țărmului, cu oameni primitori.

Și dorul le zgândăre binele românilor de acolo. Îi doare depărtarea. Dar e bine. Că atunci când dorul se va stinge, nici ei nu vor mai fi români.

Citește și:

Google News Urmărește-ne pe Google News