ComenteazăÎn fiecare zi, oamenii se uită spre cer cu teama ca o ploaie să nu-i prindă cumva fără umbrelă. În urmă cu 74 de ani, oamenii se uitau cu inima strânsă spre cerul care arunca rachete și bombe. Povești care par ale unui „demult”, dar care sunt departe doar cu șapte decenii de noi. Iar păstrătorii acestor istorii judecă cu alți ochi ceea ce la televiziuni e scris pe burtieră galbenă, cu titlul de tragedie. Pe ce burtiere să încapă necazul evacuării din propria casă, cu pușca în spate, cum s-a întâmplat cu comunități întregi din Moldova, împinse de linia sângerândă a frontului, când nu știai dacă aveai ce mânca sau dacă n-o să te faci una cu pământul din furia unei mine de pe câmpul unde erai cu oile la păscut? Martorii celui De-al Doilea Război Mondial sunt bunicii cuiva și poveștile lor sunt învățături pentru o viață. Învățături parcă și mai potrivite în an de Centenar.
Manole Mărculeț scoate în două păhărele o miere de albine chihlimbarie pe un scăunel. La 87 de ani, îngrijește doi stupi și câteva orătănii. Un bujor valsează în bătaia vântului. E pace. Timișești, Neamț, este o localitate care în cel De-al Doilea Război Mondial a fost împărțită în două: pe o parte erau trupele rusești, pe cealaltă cele nemțești. Și la mijloc civilii.
Copilărie cu frica de moarte
Manole Mărculeț își amintește limpede ziua evacuării. „Aveam 13 ani și vine războiul și într-o zi de Florii, dimineața la 7, vine armata cu pușca: afară!, afară!, încolonarea! Vin rușii peste voi. Care avea căruță a pus ce-a putut, care nu a luat în traistă. Și ne-a scos din localitate pentru că de la Suceava, de la Râșca, mai precis, sub poala Carpaților, până la Dunăre, la Galați, au fost cazemate și șanțuri anti-care și terenuri minate pentru oprirea rușilor. Și ne-au cazat pe șanțuri, până s-a organizat primirea noastră, la niște familii. Și am ajuns în Poiana Negrești sau Poiana Crăcăoani, că e combinată, un sat împărțit în două, lângă mănăstirea Horaița. Am petrecut vara acolo, culegând bureți, fragi și păzind animale”, povestește bătrânul. Deși pare o imagine idilică, oamenii trăiau cu teama de moarte în fiecare zi, și își făceau și de lucru, acolo, în satul străi aflat mai la adăpost unde au stat toată vara.
„Veneau avioane și lansau rachete luminoase și se vedea, de exemplu, în tot satul ăsta se vedea o lumină puternică”, își amintește și Ion Geangu. El era și mai mic pe-atunci, avea doar 9 ani și când a venit vremea evacuării, a trebuit să se despartă de părinți. Au fost trimiși fiecare în alte sate. „Aveam nouă ani când am fost pe jos până în Crăcăoani, lângă mânăstirea Horaița. După Paști am aflat unde e mama evacuată și ne-am dus acolo. Și pășteam oile, am luat oile cu noi atunci, 7 oi, erau mieii fătați atunci. Au rămas acasă vreo doi porci, vacă, vițel. Vaca ne-a luat-o armata și când s-o taie acolo, un om a recunoscut că-I vaca noastră, și m-am dus la dânșii și am luat-o. Și așa am avut vaca cu lapte și mulgeam și mâncam”, își amintește bărbatul. A scos de la arhivă actul care arată cum mama lui a semnat să îi fie dată vaca înapoi: o hârtie albă, trasă la xerox, mai prețioasă decât orice, fiindcă pe ea e semnătura mamei.
„Fetele trebuiau să se facă urâte, că se luau rușii de ele”
Trei oi pasc pe o uliță slobode. Totul e verde, copacii doar ce și-au scuturat neaua florilor. Vasile Apopei stă în curte cu soția. Se bucură de primăvară și își amintește. „Am auzit din povești că rușii făceau panaramă. Când veneau rușii, fetele trebuiau să se schimbe de haine, să se facă urâte, să nu apară că sunt fete, că se luau rușii de ele”, spune bătrânul.
Locuiește încă pe locul unde era casa bătrânească, cea din care a fost strămutat în 1944. „Aveam vite, aveam oi, amestecate pe drum, nu mai aveai grija lor. Acasă ne-au rămas ladă de slănină. Mama, Dumnezeu s-o ierte, era născută de o săptămână, cu copil în căruț. Ne-au cazat la oameni, ne-au ținut, și apoi ne-au dat islaz, ne-au îndrumat oamenii de acolo și am petrecut acolo. Și când am venit noi înapoi, la 23 august, nu puteam intra în ogradă, era casa arsă”, își amintește Vasile Apopei.
Asta e o amintire pe care o împărtășesc toți, casele lor înecate în bălării. Dar încet, pacea le-a permis să își plivească viețile și să privească înainte, către familii, copii, acum nepoți.
La nici doi ani, a mai venit un necaz peste ei: crâncena foamete din 1946. „Atunci a fost organizat un tren, Foamea, și se duceau oamenii de aicea, că partea Moldovei a fost afectată, și se duceau încolo în jos în Dobrogea, în Timișoara, și nu-ți lua parale Trenul Foamea. Și te duceai și veneai cu 2-300 de kile de grăunțe. Și așa de tare a fost o foamete, că aveam niște băieți de la Drăgușeni, cu mamele lor aici din sat și aveau o fată care păștea pe șanț. Dar tu de pe paști pe șanț? Nu mai pot de foame. Păștea iarbă!”, povestește Ion Geangu despre o viață care atârna de o mână de mălai.
„Mareșalul în urma lui strânge rodul grâului, iar ostașii toți ca unul, dau pușca și cu tunul”, două versuri pe care le recită cu zâmbet Ion Lucaciu. Are 90 de ani și fiindcă era mai mare, a fost luat la oaste. Acum are gradul locotenent. „Ne-a luat și ne-a dus până la Focșani pe jos, 200 de kilometri. Și de la Focșani a venit și ne-a dus trenul până aproape de Ploiești. Și au venit vreo 200 de avioane și au început a bombarda. O fost greu, tare greu”, spune bărbatul. Și dacă războiul nu era de ajuns, a venit peste ei și tifosul, secerându-i fără milă.
Apoi, când totul s-a liniștit, au urmat coșmarurile care nu-i dădeau pace. N-a avut parte de psihologi, doar de vorba bună a familiei și de liniștea muncii câmpului. Natura, în satul Timișești, e tare bună cu oamenii. Oamenii ăștia care au prins războaie știu să se bucure de firul ierbii crescând și de pace. Fiindcă ei n-au avut-o mereu.