ComenteazăZdreanță s-ar răsuci în mormânt să vadă că ograda pe care el a împărățit-o e plină de pisici. Una neagră trage de fusta unei bunici. Una tigrată smotocește un fir de ață mov.
Femeile care și-au adus poveștile în curtea Casei Memoriale „Tudor Arghezi” sunt beneficiare ale Asociației Niciodată Singur, care organizează proiecte pentru vârstnici. Pentru o zi, ele sunt profesoare pentru cei care vor să învețe arta lui „unu pe față, unu pe dos”. Sau „bob de orez”, „punctul de jerseu” ori „punctul leneș”. Punctul leneș se lucrează cu toate ochiurile pe față. E numai bun pentru fulare.
Pe față este și viața Elenei Petre, o femeie de 89 de ani, care vorbește cu putere despre pasiunea ei dintotdeauna. Dacă ar aduna toate tricotajele făcute, ar umple un apartament întreg.
„Când aveam ora de masă la serviciu, la Casa de Modă Venus, mâncam într-un sfert de oră și restul dădeam din degete”, spune femeia.
Tricotatul i-a fost terapie în cele mai grele momente ale vieții, i-a limpezit mintea când a avut nevoie. Și a avut nevoie. A rămas singură după ce i-au murit și soțul, și fiica. Ca să uite și să continue să trăiască, face zeci de fulare pentru Asociația Niciodată singur, la care este de șapte ani.
„Eu nu mai am pe nimeni și pentru mine asociația e familia mea, îndrăgită din adâncul sufletului meu”, povestește Elena Petre.
Șezătoare de făcut fulare, leac împotriva singurătății
În zumzăiala șezătorii, apare, în uralele tuturor, doamna Varvara. Femeia scoate din geantă câteva fotografii. Abia s-a întors de la reuniunea cu elevii ei, o generație de acum 29 de ani.
„A mers și fiica mea, care a stat patru ani la Londra, și a rămas pur și simplu stupefiată: «Vai, mămică, eu nu am văzut așa copii, să fie așa atașați de mata!»”, povestește cu un didactic accent moldovenesc Alexandrina Varvara.
„Doamnă Varvara, am luat un fular eu. Ce culori frumoase”, îi strigă o tânără. „Vai, ce bucurie!” Dar adevărata bucurie din sufletul fostei învățătoare este întoarcerea acasă, din Londra, a fiicei ei. Acum nu mai este singură.
„Am făcut o depresie și atunci fiica mea a căutat pe internet și a găsit asociația. Și de atunci particip la toate activitățile. Acum suntem amândouă, locuim împreună”, spune senină femeia.
O mâță scutură bine breteaua unei genți care „curge” de pe un scaun. În continuare, se schimbă impresii despre modele de tricotaj, dar se împărtășesc și confidențe, se povestesc necazuri și întâmplări. Andrelele se înalță mecanic, hipnotic. Șezătoarea „Fularul de la bunica” e și un fel de terapie.
„Sunt bine primite și mult așteptate, pentru că, în cadrul acestora, vârstnicii își pun în valoare talentul, abilitățile și își diminuează acel sentiment de inutilitate, nu se mai simt singuri, pentru că sunt alături de noi. Și, totodată, vin ca să împărtășească din această artă și acest meșteșug și generațiilor mai tinere, voluntarilor care îi însoțesc”, povestește Beatrice Culda, directorul executiv al asociației.
Fularele care se împletesc la șezători sunt date doritorilor la prețul stabilit de aceștia, iar cu banii, asociația organizează alte activități pentru vârstnici.
De pildă, în această vară, au dus în excursii la mare bătrâni care n-au mai fost în concedii niciodată.
Cei care doresc să contribuie la bucuria unui bunic, o pot face și donând 2 euro prin SMS la 8844, cu textul „singur”.
Citește și:
La 10 ani, Mauro e nevoit să-și vândă picturile, doar pentru a avea hăinuțe de iarnă. Bunica lui are o pensie de 640 de lei și nu poate să-l ajute
Campionii echipei Invictus România. Drumul spre Sydney al soldaților eroi, exemple de învingători