La aniversarea naşterii lui Mihai Eminescu, am întrebat oamenii de pe străzile Bucureştiului ce ştiu despre poet, ce versuri îşi amintesc din opera lui.
Cei mai mulţi au pomenit de „Luceafărul”, alţii, de „Somnoroase păsărele”. Vârstnicii au rememorat negura din anii ’50, când opera lui Eminescu se citea pe ascuns, pentru că era aproape complet interzisă de comunişti. Tineri au citat din programa de Bac.
Dar fiecare a putut să spună măcar un titlu de poezie. Unii au recitat strofe întregi, cu mici poticneli. Melodia nu se uită. Că doar la începuturi, poezia a fost muzică. Vorbele au venit abia pe urmă.
Odă (în metru modern)
Scurtul experiment pe străzile bucureştene, prin ceaţa lui ianuarie, demonstrează ce înseamnă un poet naţional. Scrierile lui trec zidurile nevăzute şi artificiale dintre noi şi îi emoţionează şi pe tineri, şi pe vârstnici, şi pe cei de la coada măturii, şi pe cei care au trăit o viaţă la catedră. Şi pe şahiştii din Parcul Obor, şi pe viitorii matematicieni sau informaticieni de pe scările Universităţii.
La statuia poetului din faţa Ateneului Român, profesori care au absolvit Filologia acum şase decenii se întâlnesc an de an, pe 15 ianuarie. Anul acesta, foştii colegi de facultate au venit dotaţi cu tablete şi telefoane de ultimă generaţie, să-şi facă poze cât mai clare cu Eminescu.