ComenteazăJucării, creioane colorate și acuarelă, planșe cu lunile anului și anotimpurile. E o sală amenajată pentru grădiniță în care stau ghemuiți în bănci copii care au peste 10 ani și desenează case, flori și personaje din povești. Sunt copiii ale căror familii prețuiesc mai mult ca ei să pună umărul la treabă decât să viseze cu creionul în mână. Și asta dintr-o nevoie.
„Ai avut teme de făcut?”, îl ia la rost pe unul dintre băieți „doamna Cornelia”. „Dar ce, am avut treabă cu școala? Am avut treabă cu munca? Am fost la betonieră cu tata și mi-a dat și mie bani”, spune băiatul care n-a știut altceva ce să facă cu acest prim salariu. Așa că a cumpărat dulciuri de toți cei 400 de lei.
Cornelia Enache trece mai departe. Un alt băiat umple cu culoare petalele unui trandafir. „Mă, tu te mai duci la școală?” îl face să tresară doamna Cornelia. „Păi dacă nu mă mai primește… M-a lăsat doamna repetent, că nu știam să scriu…”
E vacanță și o zi călduroasă, numai bună de scăldat în Dunăre, dar puștii din Găujani, județul Giurgiu, preferă să vină la școala lor sărăcăcioasă și să mai învețe câte ceva, în cadrul proiectului desfășurat de Asociația Avatar.
Cornelia Enache este născută și crescută în sat și acum dă o mână de ajutor proiectului realizat de echipa din București. Are și ea o asociație, „Datini Educație Cultură – Găujani”, prin care, de șapte ani, încearcă să ajute copiii să meargă la școală sau în excursii, să vadă o piesă de teatru sau să joace într-una.
Copii pe care societatea i-a abandonat înainte de a le da o șansă, copii care umplu statisticile cu abandon școlar și analfabetism funcțional. Pentru Cornelia Enache nu sunt o cifră într-un tabel, sunt copii care au o șansă, care pot crește frumos. Cu o condiție: să meargă la școală.
„Sunt mamă. Și ce îmi doresc pentru copilul meu, îmi doresc și pentru copiii din comunitate. Copilul meu, dacă are o realizare, mă bucur extraordinar de mult și îmi doresc asta pentru toți copiii din lume, dar pentru copiii din comunitate îmi doresc din tot sufletul să își depășească condiția”, spune cu suflet femeia.
Merge la părinți acasă și le povestește de importanța școlii
60% dintre copii sunt romi și provin din familii sărace. Și dacă ai întreba pe oricine de pe ulița pietroasă ce are nevoie, ți-ar putea face o listă cu haine, mâncare, jucării. Cornelia pune însă în capul listei educația. De aceea, umblă din poartă în poartă să-i convingă pe părinți să își dea copiii la școală.
„Merg la școală, dar cumva se opresc la opt clase și nu mai merg mai departe. După aceea, acolo unde se poate și găsesc înțelegere, stau de vorbă cu mama, cu tatăl, dar mai ales cu tânărul, să văd dacă el chiar își dorește să meargă mai departe. Dacă eu aflu că el vrea să meargă la școală, atunci merg la părinți și le spun: «Voi nici nu vă cunoașteți copilul! Spuneți-mi de ce nu merge copilul dumneavoastră la școală?» Răspunsul este: «Pentru că nu am cu ce să îl susțin. Nu am bani de transport, nu am haine, rechizite». Le spun că facem rost din asociație și întreb: «Ce nu aveți?» și îmi spun: «Păi, doamna Cornelia, să plece de aici din Pietrișu? Dacă se întâmplă ceva?». «Nu se întâmplă nimic, nici cu copiii celorlalte persoane nu se întâmplă nimic, nici cu al dumneavoastră nu se va întâmplă nimic.» Și așa îi conving, discutând cu ei foarte mult”, explică tot demersul pe care-l face „doamna Cornelia”.
Copiii mai mari au învățat astăzi la ateliere cum să scrie o cerere. Sunt siguri că le va folosi. Au vecini în sat care merg însoțiți de un om care știe carte când au nevoie de ceva de la primărie, așa că înțeleg cât de important e să știe orice.
Florin Iordan vine direct către Cornelia și îi zice: „Doamna, cum ați făcut cu băiatul ăla de l-ați dus la școala de tractoare. Am vorbit cu mama și tata, și vreau și eu. Mă ajutați?” Fața Corneliei se luminează, că de multe ori ea trebuie să facă munca de lămurire. Florin va merge la școala profesională și asta face în Găujani cât o facultate la Sorbona. Fiindcă școala de tractoriști e șansa lor.
„Vin deoarece sunt lucruri esențiale care trebuie învățate, cum se scrie corect, cereri și fel de fel de lucruri care sunt foarte importante în viața de zi cu zi. Nu pot să mă duc undeva și să nu știu cum se scrie corect. M-aș face, practic, de râs, ar râde toți de mine”, spune băiatul.
Dorința de a merge la școală și-o definește printr-o zicală simplă, auzită, probabil, de multe ori, dar care de el s-a prins bine ca o datorie: „Este și un proverb – «N-ai carte, n-ai parte». Pentru că fără școală nu poți face nimic”.
Pentru băieți e mai simplu, că părinții au mai mult curaj să-i lase la școală. Fetele se opresc de obicei la opt clase. Dar sunt bune și alea, mai ales că abandonul școlar în România stă de ani buni la un încăpățânat 18%.
„Fiind o comunitare săracă, nefiind locuri de muncă, există această migrație. Oamenii pleacă afară, în Spania, Anglia, pleacă în agricultură. De multe ori, copiii mai abandonează și școala, căci familia îi ia în străinătate. Dar învățământul clasic, cel de opt clase, există, la fel și abandonul școlar, ca în toate comunitățile. Este nevoie de educație non-formală”, explică situația Cornelia Enache.
Găujani este o comună cu trei sate și 3.200 de oameni. O mică Românie cu aceleași probleme: sărăcie, lipsa locurilor de muncă, migrație pentru o viață mai bună, abandon școlar. Doar că Găujani o are și pe „doamna Cornelia”.
Citește și:
Primarii și pensiile speciale – banii, viața și DNA. ”Primarul e cel mai deștept pe Pământ”