De nouă ani, în fiecare joi, ambulanţa cu mâncare caldă soseşte în Gara de Nord: O casă mare, din aburi de supă

Amalia doarme de un an în sala de aşteptare a Gării de Nord. Are 67 de ani. Spune că şi-a vândut casa pentru 45.000 de euro, ca să-şi trateze fiul de leucemie în Germania. Fiul ei a murit, ea a rămas pe străzi. E o bătrânică la fel ca oricare alta, micuţă, cu mâinile în buzunarele unui palton demodat, dar credincios, cu riduri scrise citeţ pe chip. 

Nu poţi spune, dintr-o privire, că doarme în gară. Dar ea ştie că nu e o bătrânică la fel ca alte bătrânici. Toţi cei care aşteaptă lângă ea, pe trotuarul din Piaţa Gării de Nord, lângă o gură de metrou, ştiu că nu sunt nişte trecători ca oricare, care aşteaptă ceva, lumina verde a semaforului sau un tren interregio.

După ce dormi o noapte în stradă, nu mai poţi fi omul care erai. Devii un soi de înţelept, Îţi dai seama că te poţi lipsi de multe. De şifonier, de exemplu. Fostul lăutar Moise, 40 de ani, îşi poartă toată garderoba pe el, indiferent de vreme.

Recomandări

Guvernul Ciolacu 2, învestit după audieri fulger. Puterea a tremurat până în ultimul moment. Ce nu s-a văzut la televizor

Nu ai nevoie de aşternuturi de bumbac satinat şi de perne, când găseşti la tot pasul cartoane care pot îndeplini cu succes funcţia de izolare termică. Nu ai nevoie de televizor, care să-ţi transmită din turnuri înalte ce se petrece acolo jos, în stradă, sub ochii tăi.  

Ai nevoie, însă, de alţi oameni mai mult decât înainte. Numai că, o dată aruncat de soartă la mila lor, înţelegi că oamenii sunt chiar mai puţini decât ar identifica lumânarea lui Diogene.

Didina, 56 de ani, a venit dintr-un sat din Botoşani tocmai la Bucureşti, să-şi caute dreptatea. A gonit-o sora ei din casa părintească, ajunsese să doarmă în şură.

Recomandări

Vlad Pascu riscă o pedeapsă mai mare, după ce Judecătoria Mangalia a decis să îi schimbe încadrarea juridică în dosarul accidentului de la 2 Mai

“Am fost bătută, bătută rău. Am zis să nu mor ca un animal, în bătaie, şi am plecat. M-a prins ploaia, mi-a udat toate actele… La Bucureşti m-am dus la poliţie, la tribunal, nici nu vor să se uite la mine”. Didina are doi copii mari, care stau în străinătate. Nu îndrăzneşte să le ceară ajutorul. 

De la un sandviş la trei feluri

Oamenii fără adăpost se hrănesc cu ce apucă, mesele lor nu sunt vegheate de becuri cu lumină aurie, nu sunt protejate de pereţi solizi, nu sunt intime, nu sunt garantate. Sunt zile în care oamenii străzii nu apucă nimic, sunt zile când plouă cu pomeni.

Calendarul binefacerilor e capricios. Dar joia e punct fix. E ziua când, la Gara de Nord, oamenii străzii primesc o masă caldă. A fost încăpăţânarea lui Gabriel Ciobotaru, fondatorul Asociaţiei Şansa Ta, el însuşi, un fost copil fără adăpost. “Am început cu un sandviş şi am ajuns la trei feluri: supă, felul doi, desert. O masa adevărată, sănătoasă”.

Recomandări

Victor Atanasie Stănculescu, generalul care a predat Armata Română lui Ion Iliescu. A fost implicat activ în reprimarea Revoluției de la Timișoara

În numele oamenilor străzii, Gabriel cere în numele oamenilor străzii de la supermarketuri, de la restaurante, de la donatori particulari. Dacă e refuzat, revine, negociază, reformulează, presează, până îi dai ceva, să scapi de el.

6.000 de tone de alimente sunt aruncate zilnic în România. Zilnic. Jumătate, de către populaţie, jumătate, de către companii. Farfuria aia cu supă care ne prisoseşte, pâinea care se albăstreşte în pungi, cartofii şi ceapa care fac mustăţi şi bărbi în cămară ar bucura un om flămând.

Costă cam 1.200 de lei să oferi o cină normal oamenilor străzii din jurul gării. În medie, în jurul cratiţelor de cantină vin cam 30 de persoane, de toate vârstele.

Supa aburindă este consumată pe loc, felul doi e pus la pachet, pentru mai târziu. O masă caldă este o masă adevărată, cu plescăit de polonic în oală, cu “Dă-mi, te rog, sarea!” sau “Pot să mai iau o bucată de prăjitură?”.

Felicitări bucătarilor anonimi!

La o masă adevărată nu mănânci singur. Amalia stă lângă alte bătrânici, încotoşmănate cu pardesie şi căciuli tricotate. Laudă toate supa-cremă de legume şi întreabă cum a fost făcută. “A fost blenduită”, le lămureşte un voluntar.

Oamenii Gării se văd aşa, în picioare, în jurul mesei, în fiecare săptămână. Bruma lor de viaţă socială. Înmănuşat cu latex şi cu vestă de voluntar, Gabriel prezintă fiecare fel cu onoruri: “o delicioasă garnitură de fasole verde, cu pui la cuptor”, “mere pline de vitamine”, „bomboane care să ne amintească de copilărie”.

Doamna Popa locuieşte într-un subsol de bloc, cu voia locatarilor. Face în schimb curăţenie pe scară, “sunt oameni buni, respectabili, mi-e ruşine să le cer mâncare”. Doamna Popa a urmat un tratament cu citostatice, după ce doctorii i-au găsit o tumoare la un picior. Are diabet. Acum simte iar dureri la oase, medicul de familie i-a prescris un analgezic. “Dar tot mă doare… Nu pot să-l pun în pământ”.

Are o programare abia în aprilie la medicul oncolog. Tocmai a împlinit 64 de ani, soţul i-a murit. Fără copii, fără rude. Singură pe lume. Râde cu mâna la gură de glumele lui Gabriel, care şterge masa cu dezinfectant, “să speriem coronavirusul”.

Regulile sunt o chestiune de “sechel”

“Uite-l, Nebunică, şeful Gării”, spune doamna Popa, arătând spre unul dintre voluntari, un bărbat cu bonetă de schi, bărbos, de vreo 30-40 de ani. Vârsta oamenilor străzii e greu de ghicit. Timpul e pentru ei o dimensiune la fel de nesigură ca spaţiul. “E nevoie de cineva de care să asculte, el îi şi mai bate pe unii, dacă se înghesuie să ia mâncare. Şi, drept să spun, o dată am primit un cot în coaste, stând la coadă… Nebunică are o regulă: femeile şi copiii întâi, apoi restul”.

Gesticulând milităreşte şi vorbind tare, Nebunică pare să se simtă foarte în largul lui în rolul de lider informal. Disciplinează rândul, face observaţii: “Da cutare de ce nu vine singur să-şi ia porţia, are servitor?” Are o explicaţie pentru legea lui: “Mai demult, am avut o nevastă şi un copil. Nevasta a plecat şi a luat şi copilul cu ea. Şi de atunci am rămas, cum se spune, cu sechel”.

 Uneori, ambulanţa cu mâncare întârzie. Nu ajunge la 18.00, ajunge la 19.00. Dar de venit, vine. Oamenii care au aşteaptă se pot baza pe asta ca japonezii pe mersul trenurilor. Când eşti fără adăpost, ai nevoie de rutină aproape la fel de mult ca de aer, de apă şi de hrană.

Joia dinainte de 8 Martie, ambulanţa s-a stricat, aşa că mâncarea a fost adusă cu o maşină obişnuită. A fost adusă gata ambalată. Tinerii voluntari au fost un pic dezamăgiţi. Ei veniseră să ajute la împărţit porţile de supă şi de tocană. Asta e, data viitoare.

Răzvan, un puşti de 15 ani, a auzit de la verişoara lui de acţiunea celor de la Şansa Ta. “Dacă mă jenez de colegii de clasă? Chiar dacă ar râde cineva de mine, ştiu eu, în sinea mea, că fac o faptă bună şi asta e tot ce contează”.

Masa caldă de joi nu e doar despre mâncare. Mâncarea e un fel de momeală pentru ca oamenii străzii să ţină aproape de Asociaţia Şansa Ta. Dacă au urgenţe medicale sau de alt fel, dacă au nevoie de acte de identitate, de ghete de iarnă, de scutece pentru copii, să ştie de unde să ceară ajutor.

E un truc. O şmecherie de vrăjitor. O arhitectură din miresme de fiertură care să-i adăpostească pe cei fără adăpost. De nouă ani, căminul ăsta de aburi rezistă. Lângă masa de pe trotuar, oaspeţi noi se încolonează printre oaspeţii vechi şi se angajează mormăind să respecte singura regulă a lui Nebunică.

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro