“Uneori, vin camionete care lasă la noi în câmp câinii adunați de la oraș”, povestește Gabriela Enache. E asistentă medicală, iar soțul ei lucrează la Penitenciarul Mărgineni, ale cărui sârme ghimpate se zburlesc pe ziduri chiar în centrul localității.
Gabriela, 43 de ani și doi copii, iubește animalele de când se știe. De dragul lor, a devenit studentă la Medicină Veterinară. Acum e în anul II.
E greu să ajungi cu animalul la veterinar dacă ești de la sat. Iar dacă ajungi, costă. Așa se face că Gabriela a devenit speranța câinilor fără speranță din Caragiale. Și nu sunt puține patrupede care au nevoie de ajutor.
Câinii din tomberon
Primarul Adrian Năstase (nici o legătură cu fostul premier) și viceprimarul Constantin Ichim au fost de acord să finanțeze periodic campanii de sterilizări gratuite în comuna Caragiale. I-au dat voie Gabrielei să amenajeze țarcuri pentru câini, în marginea satului.
Există un țarc pentru câini bătrâni, un țarc pentru pui, un țarc pentru câini cu probleme speciale (orbi, paralizați) și un țarc pentru câinii din tomberon. “Într-o noapte, când duceam gunoiul, am văzut ceva mișcând într-o sacoșă de rafie”, își amintește Gabriela. Înăuntru erau pui de cățel, cu ochii încă lipiți.
După ce-și ia diploma, femeia nu vrea să-și deschidă cabinet, ci să meargă din sat în sat, să convingă oamenii să-și sterilizeze câinii. “Să nu mai vină să-mi lase mie sacoșa la poartă sau să-i arunce în șanț”.
Cumva, în jurul țarcurilor, de-a lungul anilor, s-a țesut o comunitate a iubitorilor de animale. Vecini, prieteni, autorități. Soțul Gabrielei face căsuțe de lemn pentru câini și le vinde pe Internet, să mai strângă bani pentru sacii zilnici de boabe. Gabriela strânge donații pe Facebook pentru tratamentele câinilor.
În sediul unei foste școli, Primăria a amenajat un adevărat bloc operator, cu sală de operații și sală pentru recuperare, pentru zilele când vin în sat veterinarii.
Orice ajutor e binevenit în întreprinderea asta inevitabil copleșită numeric de noi și noi umbre flămânde și sacoșe mișcătoare.
A doua viață a lui Ursu
Ursu e un uriaș. Metis ciobănesc german, de 5-6 ani. A fost câinele unui bogătaș din satul Caragiale. Bogătaș, adică un om cu vilă și cu jeep.
Într-o după amiază de primăvară, din 2018, Ursu dormea covrig sub mașina stăpânului. Stăpânul a urcat la volan și a demarat, fără să-l observe. O roată i-a fracturat bazinul lui Ursu în două locuri. Stăpânul a lăsat animalul acolo, lângă gard. Și-a luat, cum se spune, mâna de pe el, după ce a aflat că Ursu ar putea paraliza și ar putea să nu mai meargă niciodată.
Gabriela și soțul ei au venit să-l ia pe Ursu cu pătura, l-au dus la un chirurg veterinar din Ploiești. Operația a costat 1100 de lei, a plătit Gabriela, în rate. Ursu a zăcut câteva luni, dar, încet, încet, și-a revenit și a reînceput să meargă.
Stăpânul lui s-a răzgândit și i-a transmis Gabrielei că își vrea câinele înapoi. A venit să-l ia. “Ce era să fac? Era câinele lui. Dar, când a văzut Ursu cum se apropie stăpână-su de țarc, să rupă plasa, nu alta, să sară la el și să-l sfâșie. Nici nu s-a putut apropia omul. S-a lăsat păgubaș și Ursu a rămas de atunci la noi. E șeful câinilor”.
“O lovise mașina, ninsese peste ea”
Puica a fost găsită în ziua de Crăciun a anului 2015. Fusese lovită de o mașină și zăcea în șanțul de lângă penitenciar. Ninsese peste ea. Până atunci, fusese un câine de pripas, ca oricare altul, care mânca din gunoaie și dormea pe câmp.
Gabriela a dus-o la un veterinar, “omul mi-a spus că nu e specialitatea lui, să opereze pe coloană, dar că încearcă, atât cât se pricepe. N-a putut s-o facă să meargă, doar a făcut să nu mai aibă dureri”. Puica a fost cazată într-o căsuță specială, în curtea din spatele blocului. Are linoleum pe jos, să nu-și rănească labele, și perne. Are un cărucior cu care se plimbă. Cu Puica stă o altă cățelușă paralizată, “a fost a vecinei mele, care nu se poate ocupa de ea”.
Iar lângă “paralizate”, cum le spune Gabriela, stă și Orbul sau Moșul, un câine cu blana neagră, cu puțin alb. Nu vede deloc. Așa, cu retina opacizată, fără un dinte în gură, a bătut drumurile nu se știe cât. Are 20 de ani la vârstă, atât îi dau veterinarii.
Într-o noapte de 6 Decembrie, de Moș Niculae, Orbul o fi simțit miros de mâncare sau de căldură și s-a oprit lângă țarcul cu Rocky și Gălbenuș. Și-a lipit nasul de plasă și a rămas așa, adulmecând. Era ger, dar nu foarte ger. Nu ploua, nu ningea. Orbul a stat așa, rugător, nemișcat, până l-a găsit Gabriela.
A fost primit înăuntru, “paralizatele” i-au făcut loc printre jucăriile vechi pe care nu le putea vedea. Orbul a intrat în căsuța de placaj și s-a cuibărit pe o pernă. A adormit. Nu era bolnav, doar obosit.
Nu există țară pentru câini bătrâni
10 ani a patrulat Rocky, un câine lup german, pe frontiera de vest, la Nădlac. După ce a fost scos la pensie, a fost adoptat de o doamnă, care, după câțiva ani, a decis că nu mai are loc pentru el în noua locuință. Așa că l-a dus pe Rocky la adăpostul de câini din Bragadiru. O dată pe an, în memoria cățelușei sale Betty, Gabriela ia un “amărât”, cum le zicea ea, din adăposturi
La Bragadiru, bătrânul lup a luat jigodie și râie. Dar jigodia era mai rea. Rocky ajunsese piele și os, stătea ghemuit într-un colt de țarc, nemâncat, nespălat, necercetat de nimeni. Gabriela l-a luat de acolo și l-a dus la veterinar.
Au început perfuziile și tratamentul. Jigodia nu afectase încă sistemul nervos central, norocul lui. Rocky a rămas doar cu sechele: nu-și mai poate ridica urechile. S-a întremat, încet, încet, în câteva luni. S-a scuturat și de celelalte boli din adăpost, de căpușe, râie și rahitism. Mânca zilnic, nu mai avea gingiile palide de foame. Rocky are 18 ani acum și latră ca în tinerețe. E spătos, vioi, cu blana lucioasă și cu urechile pleoștite.
Împarte țarcul cu Gălbenuș, o cățelușă mai tânără și liniștită, care a scăpat ca prin urechile acului de moarte. Se împerechease cu un câine de talie mare și, dacă nu era dusă de urgență la veterinar, cu burta ei enormă, nu putea făta puii.
Abia din 1 ianuarie 2020, printr-o lege promulgată toamna aceasta, animalele de serviciu, precum câinii polițiști și caii, vor avea dreptul la îngrijire și după pensionare.
Arătarea de la biserică
La biserica din satul Caragiale, își făcea veacul un animal de toată mirarea: pătat alb cu gri, pe piele, cu picioare sucite, cu pântecul lipit de șira spinării, plin de bube roz și dâre negre de râie.
Fusese cândva un câine, acum era doar o vietate care mai mult se târa decât mergea. Nu-l hrănea nimeni, oamenii întorceau capul când îl vedeau. Și totuși vietatea nu se dădea dusă din fața bisericii, nu se știe de ce.
Preotul paroh i-a mărturisit vânzătoarei de la magazinul de peste drum că „trebuie făcut ceva”, câinele acela urât “strica imaginea bisericii, vine lume bună la slujbă, cum să vadă așa arătare?”. Vânzătoarea o știa pe Gabriela, așa că a chemat-o să rezolve problema cu patru picioare.
Câinele avea de toate: fracturi prost sudate, paraziți de tot felul. A stat cuminte la băi, la perfuzii. A mâncat. S-a odihnit. S-a îngrășat. Și-a îndreptat mersul. Are patru-cinci ani, nu mai mult. A fost numit Aslan, ca leul maiestuos din Narnia. De arătat, arată, în sfârșit, ca un câine.
Regina fără țară
Când Gabriela le împarte boabele din saci, Nala se așează lângă castronul ei și îl înconjoară cu labele din față. E o cățea de zece ani, de talie mare, cu blana lungă și sură. Poartă numele leoaicei din Lion King, dar nu are aere de regină.
Are ochii cafenii și umili și își păzește porția îngropându-și botul în castron. Nu mănâncă, doar se asigură că nu se autoinvită alți câini la masa ei. Acum un an, toamna, pe ploaie, Nala umbla prin sat cu doi pui după ea. Unul dintre ei a fost călcat de o mașină, sfârșitul cel mai probabil pentru câinii de pripas din sat.
Când Gabriela a reușit să o prindă, Nala mai avea un singur cățel, atașat la blana ei ca un scai mic și negru. Și mama, și puiul erau foarte slabi și râioși. Juniorul avea, pe deasupra, parvoviroză, una dintre cele mai periculoase boli pentru puii de câine.
Mufasa, cum se numește puiul Nalei, a răspuns la tratament. A fost ținut la căldură, cu branula în lăbuță, câteva săptămâni. Mufasa e acum mare cât mama lui și la fel de lățos ca ea.
Dar, fiind câine tânăr, e mai optimist. Nu-și păzește strachina, aleargă de colo, colo prin țarc, cu ceilalți câini și, când întâlnește un om nou, cere politicos să dea noroc cu el.
David și Max, norocoșii
Max, un câine ca zăpada, de talie mică, a fost pescuit de pe marginea drumului de David, nepotul de 8 ani al viceprimarului. “Era ca un ghem alb, m-am dus la el și l-am luat. L-ar fi călcat mașinile”, povestește băiețelul.
Familia are un labdrador uriaș, în curte. David le-a cerut părinților să-l păstreze și pe nou-venit. L-au păstrat, dar s-a dovedit că Max avea parvorviroză. De la veterinar, l-au dus la Gabriela, care știe să pună perfuzii și să facă injecții.
Umblând prin casă, Max a nimerit balconul și, buf, a căzut două etaje. A scăpat teafăr, doar că urechea internă i-a fost afectată de șoc. De la accident, Max nu-și mai mișcă bine o lăbuță din față și are un simț al echilibrului ciudat. Când fuge, nu fuge ca un câine, ci ca un iepure, țopâind. “Mie îmi place de el oricum. E un cățel norocos”, spune David.
Nici un patruped nu a primit zăhărel în timpul realizării acestui reportaj.
Cine dorește să susțină povestea de speranță a câinilor din Caragiale poate lua legătura pe Facebook cu Gabriela Enache. Sau poate adopta un “amărât” dintr-un adăpost public.