În cei trei ani de când au fost fotografiați de Libertatea, copiii de lângă groapa de gunoi Glina au crescut cu lacrimi pe obraz: „Ne e dor de tata”

Acum trei ani, un preot din Glina a cerut ajutor pentru o familie cu patru copii, rămași orfani de tată. Libertatea i-a vizitat în 2016, în căsuța unde locuiau împreună cu mama lor și le-a scris povestea. Patru copii de o frumusețe ieșită din comun, cu ochii albaștri, trăiau într-o sărăcie lucie, în margine de sat, în vecinătatea rampei unde ajungeau gunoaiele Bucureștiului.

• Impresionați de caz, cititorii Libertatea au trimis donații pentru familia Asăvoaie, rămasă atunci fără nici un venit, fără sprijin, după pierderea tatălui.
• Din multele fotografii făcute la casa lor, Libertatea a ales două și le-a pus, mari, pe pereții din redacție, una chiar la intrare. Sunt chipurile frumoase ale Andreei și Adinei, fetele cu ochi albaștri și păr blond, care la 10 și 14 ani te privesc profund și parcă vor să le înțelegi durerea din priviri.

• După 3 ani, i-am vizitat din nou pe copiii cu chip de înger. Au crescut cu nevoi și cu lacrimi pe obraz. S-au descurcat cum au putut, din salariul mic al mamei și au rămas să își poarte tatăl doar în gând. Când li se face dor, se uită la fotografii. Când nici asta nu îi mai alină, plâng de dor.
• Viața grea i-a forțat să se maturizeze mai repede decât alții de seama lor. Au învățat să trăiască din puțin și să se descurce cu greul. Copiilor le-a rămas speranța, iar mamei, dorința de a-i vedea într-un loc mai bun.

Recomandări

Generalul Vasile Milea, „eroul” care a ordonat reprimarea Revoluției la Timișoara. „Sinuciderea a fost practic o încercare de autorănire”

Mama care face minuni cu aproape nimic

Mama, Cristina, și-a găsit de muncă, e femeie de serviciu la două scări de bloc, de unde primește salariul minim pe economie, adică nu mai mult de 2.050 de lei, din care, după ce plătește taxe și impozite la stat, mai ajunge acasă cu 1.265 de lei, bani care trebuie să îi ajungă pentru o lună. Are însă un program care-i permite să nu lase copiii prea mult singuri.

“Cu alocațiile lor și cu alocația suplimentară, se fac cam 1.400 de lei pe lună. E de-ajuns, ne descurcăm”, spune femeia.

Pe chipul ei, sub pliuri, se vede tiparul frumuseții copiilor, în blondul curat al părului, în apele verzi-albastre ale ochilor încercănați și în linia proeminentă a gurii, care zâmbește rar, chinuindu-se parcă.  

Recomandări

Adevărata revoluție. Cei zece pași care chiar ar schimba România

Fiica mai mare, Andreea, are 17 ani și stă, în cea mai mare parte a timpului, la Brașov, cu prietenul ei. Pentru Cristina, asta a devenit marea grijă, de când a rămas văduvă: să-și țină în frâu copiii, să nu se piardă pe drum.

“Băiatul cu care stă e cuminte, muncește, nu e vreun șmecher, am încredere în el. Dar tot nu-mi place s-o știu departe de casă”, oftează mama.

Adina are 13 ani și e elevă în clasa a opta, la școala din Glina. În timpul liber, are grijă de bebelușii gemeni ai unor rude din sat. “Nu e deloc greu să am grijă de ei, mă joc cu ei și îi adorm, de hrănit se ocupă bunica lor”, spune fetița.

Alex, doctor de biciclete, Mario, pasionat de desen

Mario are acum 10 ani și este la fel de timid ca în urmă cu trei ani, cu greu se lasă fotografiat. Și-a păstrat pasiunea pentru desen și pentru cărți.

“Casa am văruit-o, avem lumină, avem și frigider, avem tot ce ne trebuie”, afirmă Cristina. Mașină de spălat? Nu, pentru că n-au apă curentă, spală de mână.

Recomandări

Coșul de cumpărături, mai ieftin în Ungaria decât în România | Experiment Libertatea

Alex, băiatul de 14 ani, meșterește biciclete vechi. A umplut ograda cu ele. Unele mai funcționează, târându-și lanțurile prin praf, ca sclavii Romei, altele, nu. Sunt doar bucăți de schelete din metal, luate în stăpânire de găini. Dar Alex nu se îndură să le arunce. Mama lui spune că vrea să devină mecanic auto. Are nevoie de bicicletele vechi, să le studieze.

Alex intră pe poartă cu o căruță, mânând calul din picioare, înconjurat de puștii vecinilor ca un prinț de către curtenii săi. Au fost la câmp, să aducă iarbă pentru animale.

Nu e căruța lor, nici calul, nici câinele plictisit care întâmpină atelajul nu e al lor. Sunt ale familiei de alături. Cristina are în curte doar câteva tufe de busuioc, o canapea veche, acoperită cu mușama, și două butoaie pentru apă.

Fotografiile de familie și lipsa tatălui

Din casă, Cristina iese cu brațul plin de fotografii de familie. Copiii ei mici, lângă brad, Andreea în clasa întâi, Mario lângă Moș Crăciun, Alex pe genunchii tatălui.

Tatăl lor a fost un bărbat cu obrazul prelung, cu trăsături fine și ochi scânteietori. Adina se uită la poză fără să spună nimic, Cristina nu poate încă s-o privească. Soțul ei a murit de ciroză hepatică, boala a evoluat rapid, după ce fiul lor mai mare s-a prăpădit, din cauza drogurilor. “A murit de supărare”, oftează Cristina.

Să pună pâine pe masă pentru patru copii nu i se pare greu acestei femei de 53 de ani, greul e să ducă o casă fără cineva alături, trăind cu spaima că va scăpa copiii din mână sau că aceștia își vor irosi șansele la o viață bună, pentru că ea nu poate să-i îndrume.

Ce s-a schimbat în acești ani pentru copiii frumoși de lângă groapa de gunoi? S-au obișnuit cu lipsa tatălui, fiecare în felul lui.

Un părinte cât pentru doi și multe nevoi

Mario stă mai mult în casă, jucându-se pe telefon, apoi iese la poartă și se întâlnește cu prietenii lui, să vadă care-a obținut scor mai mare la joc. E un copil singuratic, monosilabic cu străinii, își face singur temele, stând pe brânci, lângă o mică noptieră, desenează sau se uită la desene, la TV. “Nici nu-l simți în casă“, îl laudă mama.

Și Alex e la fel, puțin comunicativ, se ferește de poze cât poate. Doar că el are grupul lui de băieți desculți, asupra căruia domnește împărțind cu justă măsură bobârnace și capace.

Vocea Adinei tremură când spune că îi este dor de tatăl ei: “Aș da orice să îl mai văd o dată. Să mă ajute la teme”.  Adinei îi place franceza, cel mai mult, apoi sportul, istoria. Nu se dă în vânt după engleză, nici după română. La matematică e “așa și așa”.

Cu toate ajutoarele trimise, la ocazii, de străini binevoitori, Adina și frații ei au, ca oricare copii care pierd un părinte, ceva din gravitatea adulților, chiar și în joaca lor. S-au prins că trebuie să crească repede, să-și facă un rost și mai repede, să pună și ei umărul la treburile familiei.

Acum avem curent, televizor, internet, telefoane, asta și-au dorit copiii foarte mult. Un frigider ne-ar trebui, că la al nostru îi cade ușa.

Cristina Asăvoaie

Cristina i-ar vrea la școli profesionale, unde a auzit că pot lucra ca ucenici, în restaurante, în ateliere, în saloane. “Învață, dar și lucrează, ies cu o meserie”. Mama nici nu îndrăznește să pronunțe cuvântul “facultate”, nici copiii ei nu se gândesc atât de departe. Orice drum care duce afară din Glina e un drum bun.

Dacă i-ar vedea pe toți terminând opt clase, Cristina ar fi mulțumită. Dar Andreea și-a întrerupt școala și în zadar încearcă s-o convingă mama ei să reia gimnaziul, la frecvență redusă.

“Poate se va mărita, poate nu, nu știu ce alege, să vedem”, spune Cristina.

Viața lângă groapa de gunoi

Cristina și copiii ei își permit doar supraviețuirea, și nu într-o metropolă, ci într-o margine de lume, unde, când s-a închis groapa de gunoi, s-a pus un lacăt și peste orizont.

Fabrica unde se sortau gunoaiele dădea de muncă în zonă. Scotocitul prin gunoaie era pentru unii un mod de viață. Cei care explorau mormanele de deșeuri găseau lucruri care puteau fi vândute sau valorificate în vreun fel sau altul.

“Era munca lor, nu furau de la nimeni, câștigau și ei un ban. Am auzit că s-ar redeschide groapa, bine ar fi”, spune Cristina.

În Glina, mirosul aerului e încă îmbibat de gaze sulfuroase. Orhideele își trag grația din gunoi de grajd. Nuferii își înalță bobocii grași deasupra mâlului.

Familia frumoasă a Cristinei caută să-și prindă rădăcinile în locul unde marele oraș și-a exilat, păcălindu-se singur, urâțenia. Rămâne cu speranța, niciodată abandonată, la un loc mai frumos și la o viață mai bună.

În vizită la Libertatea

După ce Libertatea a fost în casa familiei Asăvoaie, Adina și mama ei au acceptat invitația de a veni în vizită în redacția ziarului.

Una dintre fotografiile făcute în 2016, în fața casei lor, se află la intrarea în sediul ziarului.

În luminile studioului TV, Adina se simte în largul ei, dar zâmbește cu efort. Se uită la poza ei veche, se întreabă cât a crescut.

“Nu îi mai făcuse nimeni o poză așa, cum trebuie, până atunci”, își amintește Cristina.

De la Crăciunul 2016, i-a rămas această imagine luminoasă: copiii ei, bucurându-se de jucăriile primite de la cititorii Libertatea. Atunci, copiii își pierduseră tatăl cu două săptămâni înainte, dar căpătaseră o rază de speranță.

Cristina și fetele ei au fost invitate atunci și în studiourile unor televiziuni. Apoi cortina a căzut, magia sărbătorilor s-a risipit și familia Asăvoaie a continuat să se zbată pentru traiul zilnic.

Adina nu-și găsește locul în fotoliul mult prea mare și comod din studioul Libertatea. Stă stingheră pe margine, cu mâinile în poală, atentă la ce spune mama ei.

Cristina și-a pus bluza cea bună, cu dungi albastre și dantelă, și-a dat un pic de ruj pe buze, și-a strâns părul, netezindu-l cu grijă în fața oglinzii vechi de pe prispă. Ea vede Bucureștiul zilnic, când merge la serviciu, de la șase dimineața. Ia maxi-taxi, apoi tramvaiul. Cam o oră de drum.

Adina vrea să ajungă fotomodel

Pe Adina însă o încântă orice vizită în oraș. E aglomerat, e murdar, e agitat, dar “e mai frumos decât în Glina”.

“Cât de mirată era Adina de toate când am adus-o pe la patru ani în București. Și lui Mario îi place Bucureștiul, mă roagă să-l iau, să-l plimb cu metroul”, râde Cristina.

Ducându-se și venind de la serviciu, femeia s-a uitat după școli, unde ar putea să-și dea copiii. Școli de meserii. Copiii se uită după partea mai puțin practică: culorile de la fast-food, scările rulante, trenurile argintii de sub pământ. 

Stând lângă poza ei de acum trei ani, Adina se amuză că niște oameni s-au minunat de fotografie și i-au acordat atâta atenție.

I-ar plăcea să pozeze pentru reviste de modă, cândva, de ce nu, dar i se pare prea simplu să-și câștige traiul așa. De când a deschis ochii, nimic n-a fost ușor, nici pentru ea, nici pentru cei din jurul ei. Așa că înaintează prudent printre lumini, întrebându-și mama din ochi dacă are voie să se joace puțin de-a starul. 

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro