Comentează„Tanti Mia, pot să mă duc afară?”, se agață un prichindel de gâtul femeii și-i șoptește dorința sa. „Cu o condiție! Să te îmbraci bine…”, și trec în revistă obiectele de vestimentație: fular, căciulă, ghete.
Ocrotiți și iubiți, zeci de copii cărora nu li se dădea nicio șansă, au înflorit. Zâmbesc și se agață timid de tine, îți povestesc ce le place să facă, îți cântă și îți spun poezii. Și fiecare vers învățat, fiecare zâmbet e o victorie pentru femeia micuță și blondă care stă mai mereu în jurul lor. Mia Scarlat e o femeie blândă, cu ochelari, despre care n-ai ghici niciodată că a intrat prin canale și a salvat copii bolnavi, mâncați de șobolan, bătuți și speriați. Cu fiecare copil pe care l-a salvat și ghidat în viață, a putut să vindece o bucată din sufletul ei. Și ea, Mia, a fost un copil chinuit.
„Mult timp, eu nu am înțeles de ce Dumnezeu a îngăduit să trec prin experiențe la rândul meu dramatice, traumatizante. Și nu fac un secret din faptul că eu însămi am încercat să mă sinucid la 12 ani, pentru că nu mai suportam durerea. Dar, într-un anumit moment al existenței mele, am înțeles că de fapt a fost un mod prin care Dumnezeu a îngăduit să trec prin astfel de momente ca să pot să îi înțeleg pe cei cu care astăzi sunt în contact. Poate că dacă n-aș fi experimentat eu însămi durerea și foametea, suferința, bătaia și lucrurile acestea dureroase, n-aș fi avut puterea să lupt, să accept, să mă iau la trântă chiar cu cei care fac răul”, povestește femeia, din biroul ei unde este înconjurată de diplome și trofee luate de copiii ei la diferite concursuri. Sunt copiii ei nu pentru că le-a dat un adăpost și de mâncare, ci pentru că le-a dat încredere și speranță. Lecția pe care vrea să le-o dea copiilor este simplă: răul poate fi schimbat în bine.
Au dus muntele și marea printre blocuri
Din ochii Claudiei curg lacrimi mari. Își cere iertare că plânge, dar plânge pentru toți copii care au suferit asemeni ei și care-i sunt acum frați mai mici. Nu ți-ar trece prin cap că fetița care citește de pe o bucată de hârtie câteva gânduri de recunoștință pentru „tanti Mia și nenea Costel” are de fapt 29 de ani. A absolvit Facultatea de Asistență Socială și a rămas în Asociația Mia`s Children ca să ofere și ea din ce a primit, adică iubire.
De altfel, majoritatea copiilor care au fost crescuți în cadrul asociației au absolvit facultatea și se întorc să îi sprijine pe cei mici. Sau chiar lucrează permanent în cadrul ei. Spațiul acesta frumos, din Chiajna, în care stau 40 de copii în prezent, a fost oferit de familia Zmaranda, oameni cu suflet care au vrut să contribuie la binele unor oameni. Începutul a fost unul greu.
Mia și Costel Scarlat au încercat să-i ajute pe copiii din orfelinate imediat după Revoluție. Au simțit treptat că nu doar cei instituționalizați au nevoie de ajutor.
„Orice copil are nevoie de joc în primul rând și pentru că era prima zi de vacanță de vară, am zis că pot să ofer copiilor o vacanță de joc chiar printre blocuri. Pentru că o parte dintre acești copii nu puteau să meargă în tabere, să se distreze cu părinții la munte, la mare. Și am zis: OK, vom aduce muntele și marea între blocuri, și așa am făcut. Împreună cu fiul meu și cu acceptul soțului meu care era în deplasare, am luat banii din casă, am cumpărat jucării, am venit printre blocuri, am pus sacii cu jucării și copiii au început să se adune. Și am zis: vreau să vă învăț să vă jucați împreună, să vă bucurați. Și așa am început această minune, dacă vreți. Care a însemnat o întoarcere la copilărie, la normalitate, o deschidere de orizonturi spre o altfel de viață”, povestește Mia Scarlat, mamă pentru 170 de copii.
Pentru că nu aveau nici măcar pe ce sta, au cumpărat niște bănci. Și așa s-au jucat o vară întreagă, sub privirile suspicioase ale adulților din cartier. Când a venit toamna, i-a înscris la școală și pe copiii care nu fuseseră nicio zi în viața lor.
„Am vorbit cu directorul școlii dintre blocuri și i-am reînscris la școală pe cei care abandonaseră, le-am cumpărat rechizite și i-am dus la școală. Bun, unde vom face lecțiile? Afară, pe bănci. Dar dacă plouă, că venise toamna? Intrăm în scara blocului, ziceau copiii. Am zis că nu se poate în scara blocului și atunci am deschis ușile apartamentului nostru. Am pus la dispoziție propria noastră casă și trei ani de zile așa am făcut”, povestește femeia. Și, treptat, a reușit să închirieze o casă, până să primească sprijinul familiei Zmaranda.
365 de zile pe an cu iubire și grijă
Copiii se adună în fiecare seară în camera de zi, citesc povești, spun ce-au făcut peste zi și se încurajează unii pe alții. Iar Mia a luptat alături de soțul ei să le șteargă lacrimile și să îi ajute să piardă orice urmă de frustrare sau răzbunare.
„Ei sunt absolut uluitori și în ei există foarte mult potențial, și am certitudinea că prin întregul complex de activități, jocuri, activități extracurriculare, strădania oamenilor care îi învață, îi formează, îi meditează, dacă punem cap la cap toată această minune ce se petrece aici, vor rodi în viitor oameni care vor începe să facă ce facem noi acum. Și pot să spun că, de-a lungul vieții mele, am căutat să cultiv starea de bine și să o ofer altora ca pe o normalitate”, crede femeia.
La final, spune o rugăciune: „Vreau să îi mulțumesc lui Dumnezeu că a făcut animalele și Universul. Și vreau să îl rog să o ajute pe tanti Mia să-i facă bine piciorul. Și să stea alături de noi, și atunci când va muri, să ne vegheze de sus”. Vocea băiețelului sună grav. Cuvinte pe care n-ai vrea să le auzi de la un copil. Doar că acești copii au întâlnit răul în forme greu de imaginat și moartea a fost o realitate cu care au trebuit să se obișnuiască.
În cele două decenii, la Mias Children s-au adunat povești înfiorătoare. „A vedea copii crescuți în hambare, copiii wolf, care n-au fost socializați până la 7-8 ani, copii care au fost părăsiți, efectiv lăsați în mijlocul unei păduri… Dar când ai în fața ta un copil care a încercat să se sinucidă la vârsta de șapte ani pentru că nu mai poate suporta durerea, deja e o mare problemă, nu doar pentru tine ca individ, este un strigăt care se prelungește în acest univers. Ar trebuie să ne implicăm în a transforma acel strigăt de durere într-un zâmbet și într-o victorie. Este greu, este foarte greu, nu este muncă de opt ore, este de 24 de ore, 365 de zile din 365 de zile”, mai spune Mia Scarlat, care a crescut 170 de copii.
Mia Scarlat și-a dedicat tot timpul ei. Și acum își primește mulțumirile. Cum ar fi scrisoarea Claudiei: „În viață vei găsit persoane speciale care îți vor schimba viața făcând parte din ea. Îmi aduc aminte cu bucurie, căldură și recunoștință cum mi-au schimbat viața complet două persoane pe care le numeam simplu – tanti Mia și nenea Costel. Nenea Costel este îngerul care ne veghează de sus din ceruri pe toți, tanti Mia mi-a întins mâna să mă ajute să merg mai departe. Nu s-a oprit din a-mi oferi tot mai mult, chiar și în momentul când nu aveam ce să ofer înapoi. Mi-a dat umărul să mă sprijin când eram la pământ și mi-a oferit iubire necondiționată”.
Citește și: