ComenteazăMariana a ajuns în scaunul cu rotile, dar nu și-a pierdut credința, găsind susținere din partea medicilor, a preoților și a Bisericii catolice din Italia.
„Dragă Sfinte Părinte, chiar dacă durerile mele sunt foarte mari, mă simt umflată și nu mai rezist pe acest scaun, sunt mulțumită să fiu azi aici, să vă cunosc personal.
Sunt româncă, mă numesc Mariana, am 43 de ani și am sosit în Italia acum 15 ani din România, pe 6 iunie 2006, ca să fiu îngrijitoare, lăsând acasă doi copii de 6 și 8 ani. A fost voința soțului meu, împotriva dorinței mele de a nu pleca departe de copii, în căutarea unei vieți mai bune decât sărăcia în care trăiam.
În 2008 mi-am pierdut soțul, după o boală scurtă și gravă. Mă întorsesem în România ca să fiu alături de el și de fiii mei. După moartea soțului meu, mi-am luat copiii și am revenit în Italia, ca să trăiesc aici. Câțiva ani mai târziu a început drama mea. Un sindrom dureros devastator care mi-a atacat coloana lombară și membrele inferioare.
O numeau durere benignă, pentru că nu provenea dintr-o tumoră, dar în realitate a fost devastatoare, mi-a dat peste cap viața, familia și munca. Am fost sfătuită să mă supun unei operații care, mai mult decât să rezolve boala mea, mi-a provocat o gravă leziune, care mă constrânge la semiinfirmitate și îmi provoacă o mare durere, care nu trece nici cu cele mai tari medicamente.
Am mai făcut alte zece intervenții chirurgicale pentru ameliorarea condițiilor mele medicale, dar fără rezultat. Nu aveam bani și aveam în grijă pe cei doi băieți ai mei, care mergeau la școală. Nu a fost simplu. La un moment dat am fost constrânsă să renunț la muncă. Eram în fața disperării. Dar aici, în spatele meu, este o persoană care e în inima mea și care îmi spunea mereu: Providența lui Dumnezeu nu lipsește niciodată, Maria!
Cei de la Caritas au început să mă ajute când au aflat de cazul meu, cu pachete alimentare și mici ajutoare economice care mi-au permis să merg înainte într-un mod demn. Datorită unor medici, pe care numai Dumnezeu mi i-a scos în cale, am făcut atâtea lucruri care costau sume imense, foarte mulți bani, dar ei au făcut totul fără să îmi ceară bani.
Dintotdeauna, de când mă știu credincioasă, și chiar mai înainte, pentru că așa ne-a crescut mama, în fiecare seară, înainte de a merge la culcare, m-am rugat și mă rog lui Dumnezeu mai întâi să îmi dea sănătate, apoi să îmi dea putere ca să-mi cresc fiii. Am reușit. Fiii mei, unul este aici cu mine, Alexandru, are 24 de ani, și Răzvan, 21 de ani.
Dumnezeu m-a binecuvântat cu acești doi băieți minunați, pe care i-am crescut cu mii de dificultăți. Ei au ajuns să facă acum de toate. Ei sunt îngrijitoarea mea, ei sunt femeia care are grijă de casă, de familie, ei gătesc, ei întind rufele, ei fac cumpărăturile, ei îi fac baie mamei, ei o îmbracă pe mama.
Puterea, în acest calvar, o am de la Iisus, pentru că sunt aproape 11 ani de când eu sunt bolnavă și El nu m-a abandonat. Chiar dacă nu mi-am redobândit sănătatea, îndur zi de zi aceste dureri cumplite cu o doză de morfină despre care medicul meu spune că e o doză pentru cai. Am cu mine o pompă care împinge morfina în măduva spinării. Doza de morfină este foarte mare, ca pentru cineva care stă să moară, iar mie îmi ameliorează 20% durerea.
Mulțumesc tuturor italienilor care m-au ajutat, pentru că au fost foarte mulți. Le mulțumesc tuturor medicilor care m-au ajutat și mă ajută. Îi mulțumesc părintelui Edoardo, care nu m-a abandonat niciodată. Și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru puterea pe care mi-o dă. Vă mulțumesc, dragă Sfinte Părinte”, a fost mărturisirea Marianei, făcută în fața Suveranului Pontif.
Imediat după ce ea a încheiat, Papa Francisc s-a ridicat și a mers să o îmbrățișeze. Mariana i-a sărutat mâna Suveranului Pontif, acesta a îmbărbătat-o vizibil emoționat de povestea ei, pe care românca a spus-o printre lacrimi.