ComenteazăSanda Nicola lucrează de 17 ani în televiziune. O perioadă generoasă, cu evenimente complicate, solicitante, proteste, tragedii, alegeri. Și, după o perioadă în care Sanda Nicola a fost în primul rând preocupată de carieră, s-a întors către sine, a răscolit în amintiri și sentimente și a scris „Carte de identitate”. Un volum care urmează să ajungă în librării, care acum poate fi precomandat online de pe site-ul jurnalistei și care vorbește despre frici care i-au alimentat fuga de sine, despre atacurile de panică pe care le avea, despre oamenii extraordinari pe care i-a întâlnit. Și despre găsirea lui Dumnezeu.
Interviul integral aici.
Libertatea: Puțini își imaginează că meseria de jurnalist te aduce aproape de Dumnezeu, dacă ești pregătit să-l primești. Tu ai găsit bucăți de Dumnezeu în țări musulmane, catolice, ortodoxe. Cum a fost călătoria asta pentru tine?
Sanda Nicola: Anul 2005 este definitoriu pentru toată această preocupare a mea pentru credință. Începe în Beirut, într-un spațiu predominant musulman, în februarie 2005, când am fost practic în prima mea delegație în străinătate în calitate de trimis special a postului Realitatea TV. Era prima zi după ce într-un atentat cu mașină capcană fusese asasinat fostul premier al Libanului, Rafic Hariri. Au fost cam 20 de morți în total. Un subiect care m-a solicitat extrem de mult, dar care m-a conectat pentru prima oară la o vibrație și la o energie cum nu mai trăisem până atunci. Erau milioane de oameni în Piața Martirilor din Beirut de toate confesiunile, Libanul fiind interconfesional. Toți jelindu-l pe același om, care pentru ei nu mai avea o identitate religioasă, era acel simbol extraordinar al Libanului, era omul despre care toți credeau că poate duce țara spre mai bine, spre modernizare.
A început o preocupare, am început să am propriile mele întrebări, iar ce-a urmat, câteva săptămâni mai târziu, în aprilie, la Vatican, înainte și după moartea Papei Ioan Paul al II-lea, cumva m-a răscolit suficient de tare astfel încât lucrurile să nu mai fie cum au fost. Numai că nu au rămas așa pe moment și am simțit să scriu în carte că această legătură a noastră cu Dumnezeu trebuie cultivată cu foarte multă grijă.
„Timp de 107 zile m-am rugat cu o intensitate cum nu știu dacă am mai făcut-o vreodată de atunci”
Dumnezeu, așa cum mi-l imaginez eu are un grozav simț practic, iar cel al umorului e cu totul ieșit din comun”. Ce te-a făcut să extragi tocmai aceste trăsături?
Faptul că ți-am încredințat câteva paragrafe din carte mă face să mă simt aproape dezbrăcată în fața ta și-mi dau seama că va fi extrem de complicat când oamenii o să înceapă să citească această carte și vor afla lucruri destul de intime despre mine. În maniera în care aleg eu să comunic cu Doamne-Doamne, găsesc că îmi transmite semnale în cele mai interesante maniere, știe exact cum să te caute. De exemplu, acum vreo doi ani, poate chiar mai mult, n-are importanță să localizăm în timp, ideea este că eram într-o mare derută profesională, nu știam dacă e bine ce fac, e bine să continui așa, nu e bine, cum să ies dintr-o anumită situație… Și după un moment dintr-ăsta de intensitate maximă, dau drumul la CD player în mașină și îmi intră o piesă a lui Guess Who în care spune „trec peste tine dacă nu am încotro…” Mi s-a părut că ăla a fost semnalul și mesajul de care aveam nevoie.
Ai spus de la început că nu este o poveste de succes, să nu ne așteptăm la așa ceva. Dar este o poveste adevărată și profund umană din care ai de învățat.
Sper din tot sufletul. Nu vreau să dau lecții, sub nicio formă n-aș vrea ca cineva să își imagineze acum că mă situez undeva pe scara virtuților. Manuscrisul, draftul, s-a conturat în capul meu acum în urmă cu un an, un an și ceva. Imediat după ce am trecut de jumătatea sarcinii s-a întâmplat necazul, că de ce să meargă lucrurile cât se poate de lin, s-a deschis colul uterin și din acel moment am fost sub amenințarea avortului spontan sau a nașterii premature, pentru că aici terminologia se stabilește în funcție de deznodământ. Dacă naști și copilul moare, se consideră avort spontan și fătul este un deșeu biologic, dacă supraviețuiește, atunci a fost o naștere prematură. Te zbați practic între aceste două posibilități.
M-am zbătut între aceste două posibilități 107 zile, 107 zile din viața mea în care n-am mai avut voie să mă mișc, decât strict, decât mers până la toaletă, am stat cu sterclaj (nr.: procedură care are ca scop menţinerea colului uterin închis, pentru ca sarcina să fie dusă la termen în bune condiţii), cu picioarele ridicate la 45 de grade, la un moment dat doar pe partea stângă și ai 107 zile la dispoziție să reflectezi, să întorci toate lucrurile pe toate părțile și să ajungi la niște concluzii. Și multe dintre lucrurile pe care le-am pus în acest volum sunt concluzii la care am ajuns în cele 107 zile. M-am rugat cu o intensitate cum nu știu dacă am mai făcut-o vreodată de atunci. Acum când îți spun toate astea îmi dau seama că acest volum să mustească a estrogen, a hormoni feminini, dar eu spun că e nevoie în societate și de hormoni feminini după atâta testosteron, după ce masculinitatea și agresivitatea s-a manifestat deja în atât de multe forme în spațiul public, poate că e nevoie și de o doză de estrogen.
Citește și: VIDEO| Daddy Cool, confesiunile singurului vlogger caritabil din România. Cum a devenit un tătic “de gaşcă”