VIDEO / Un Paște cu cele 8 femei din Jurilovca, babicile care în urma unui obicei de două secole se roagă pentru noi toți

Este zece seara, oră la care satele dorm. Pe străzile din Jurilovca sunt încă oameni care merg agale spre biserică. Când este hram, se țin slujbe și dimineața, și seara. Femeile își pun fustele colorate și se îndreaptă spre biserică. Ajung în capul scărilor și încep să facă multe cruci și să murmure o rugăciune în rusă, clătinându-se a mătanie, cu fustele lungi măturând pământul.

Toată biserica e un cor în slavonă. O muzică hipnotică și liniștitoare. Asprimea lăcașului de cult e îndulcită de sutele de culori cu care femeile își împodobesc poalele. Straie de biserică.

Lipovencele nu intră în biserică fără fustele lungi și atât de pline de viață, fără kicika, o bonetă de pânză pentru femeile măritate, fără mătănii, brâu și padrușniciki, pernuțe pe care își odihnesc în grabă mâna când fac mătănii. Pe jos mergi cu picioarele și nu poți atinge cu mâna care își face cruce pământul întinat.

Lumea lipovenească e plină de reguli și cei care le-au învățat au datoria de a le duce mai departe. Tot mai puțini, zic bătrânii.

În biserica din Jurilovca nu există strictețea altor biserici în ceea ce privește vorbitul. Mici gheizere verbale se formează la intrare. Va fi o seară lungă, oamenii au venit la biserică după o zi de muncă și au nevoie de o intrare în atmosferă. Slujba va ține până la miezul nopții și a doua zi va începe la 7 dimineața.

Ana Efrem stă în strana ei, tăcută, dar buzele i se mișcă încet. O dor picioarele, o dor toate, dar e la evanghelie ca la un loc de muncă și își face datoria. Femeia locuiește în spatele bisericii, unde are o chilie.

Casele babicilor se transmit din generație în generație, fără acte

În spatele bisericii sunt câteva căsuțe colorate ca dintr-o dioramă, înconjurate de flori și prinse într-o liniște atemporală, ca sub un clopot de sticlă. Poți auzi albina care se așază pe o floare ca într-o filmare de documentar. Se deschide o ușă. Cu o măturică, o femeie deranjează puținul praf de pe aleea din fața casei. În curând se vor întoarce la biserică.

„Vrei să te conduc?”, mă întreabă Ana Efrem și o ia înainte.

Lasă florile deja înalte să îi atingă buricele degetelor și s-o ghideze. Apoi merge sigură pe lângă un gard de sârmă, fără să-l atingă.

Ana Efrem are 68 de ani și este oarbă de pe la 20 de ani. Primul soț a bătut-o atât de tare că doctorii nu i-au mai putut salva vederea.

„Acuma sunt liniștită. Chiar dacă nu am ochi, am mânuțe, am urechi. Bunul Dumnezeu mă ajută. Ograda asta o cunosc de mică. O ocolesc de mică. Știu cum să intru în biserică, știu locul meu. Pot și să spăl lucrurile mele. Fac și mâncare. Mă descurc. Dar dacă n-aveam o mână, ce mă făceam eu? Sau dacă nu aveam un picior. Sunt fără ochi, dar bunul Dumnezeu nu mă lasă”, își expune femeia retorica supraviețuirii pe care doar „bunul Dumnezeu” ți-o poate da.

Nu ai bani mulți, dar nu mori de foame, nu ai palate, dar ai un acoperiș deasupra capului, nu ai vedere, dar poți merge. Nu ai nimic, dar ești în viață. Oricum ar fi, e bine cât ai un sens, un scop. Iar pentru babica Ana, scopul este să stea pe lângă biserică și să se roage pentru alții.

„Trebuie să ne rugăm la Dumnezeu să ne ajute, să se uite la noi, să întoarcă capul spre noi, să ne ocrotească de rele, că ce se aude peste tot, atentate… Dar noi am fost ocrotiți”, spune femeia.

Mai sunt șapte babici care, asemenea Anei, stau la chiliile din spatele bisericii. Oamenii le dau pomană și câte un bănuț să se roage pentru ei sau pentru înaintașii lor, merg la înmormântări și la pomeni, la toate slujbele.

Rugăciunea lor, exersată zi de zi, are mai mare putere, e mai curată. Unii plătesc babicilor absența lor din casa Domnului. Și ele acceptă cu bucurie să se roage și pentru dorințele celor care n-au vreme să vină la biserică. Că na, s-au schimbat vremurile.

„Noi trebuie să ne rugăm, domniță scumpă, că dacă nu ne rugăm la bunul Dumnezeu, o să ne ia tot ce avem. Trebuie să ne rugăm. Sunt oameni care muncesc, care nu pot să vină, sunt plecați, dacă noi stăm aici degeaba și mâncăm pâine, măcar la bunul Dumnezeu să ne rugăm”, mai spune femeia.

Stă pe un pat înălțat cu multe saltele, prinsă ca într-un tablou de două carpete: una cu păuni, alta cu cerbi. Fiecare centimetru din încăperea aglomerată de culori amintește de căsuța unei bunici. E căsuța bunicii universale.

Schimbarea unei lumi tradiționale

Nici babicile nu mai sunt atât de legate de viața monahală. Le cheamă viața de acasă. Nu mai locuiesc permanent în casele pitice. Mai merg și la casele lor, părăsite și alea de copiii plecați la muncă în străinătate.

„Acuma, pe bătrâni îi lasă copiii acasă și pleacă în străinătate. Înainte, bătrânii veneau la schit că nu aveau loc acasă. Copiii se însurau, aveau patru-cinci copii, nu mai aveau bătrânele unde să stea, mai ales dacă le murise și moșul. Și veneau aici și stăteau. Dar noi acuma venim aici ca la stațiune. Avem casele goale în care n-are cine să stea, copiii pleacă, toți sunt plecați în străinătate”, generalizează femeia.

Babica Ana vine duminica și sărbătorile în chilia ei să-și facă datoria, dar în rest e ajutată de un vecin să se întoarcă acasă. Într-o casă goală.

„Bunica a murit în 81, pe 4 iulie. Mama mea a murit în 99, pe 30 decembrie. Băiatul în 2002. Moșulică al meu în 2003. Și pe toți i-am înmormântat cu ce am putut, Slavă Ție Doamne! Și eu am rămas. E tare greu. Pe de o parte, e greu, pe de alta, slavă că sunt pe picioare”, continuă bătrâna retorica „e rău, dar e bine că nu e mai rău”.

Vorbește mai mult din Scriptură: „La noi și scrie: Iubește-ți aproapele și închină-te pentru el, chiar și pentru dușmani, că și ei sunt aproapele tău. Cum poți să spui că îl iubești pe bunul Dumnezeu dacă nu îl vezi. Pe aproapele tău îl vezi și nu vrei să-l iubești, dar pe Dumnezeu nu ai cum să nu-l iubești pentru că nu-l vezi. Trebuie să iubești mai întâi aproapele și pe urmă îl iubești și pe Dumnezeu dacă iubești aproapele”.

O învățătură bună, pe care o întărește cu un exemplu: „Dacă ai pe tine o cămașă și dacă vezi că unul nu are, dă-i-o. Dar noi dăm?”

Misiunea babicilor e mai grea acum că s-au împuținat cele care să vrea să vină să locuiască în chilii și să se roage neîncetat. Pe vremuri, stăteau câte două într-o căsuță, una mai tânără și alta mai în vârstă, cu scopul acceptat ca una să o moștenească pe cealaltă.

Și așa, căsuțele s-au transmis, fără vreo hârtie, de la o femeie la alta. Și babica Ana stă în chilia în care au stat bunica ei și mai apoi mama. Și acum, în ciclul firesc la vieții, i-a venit ei rândul.

Se ascunde de lume la biserică

Pelaghia Ivan așterne pe pat mai multe fuste înflorate. Îmi prezintă portul lipovenesc. Sunt atâtea straturi de culoare.

Nu există colț în toată casa care să fie dintr-o singură culoare. Și totul se leagă într-o armonie estetică, asemănătoare unor reguli știute de marile case de modă.

Vorbim despre cochetăria feminină, pe care fiecare cultură și-a tradus-o diferit.

O întreb dacă a avut o viață bună. Nu, nu a avut. Are o boală degenerativă care îi dă un tremur al capului.

„Acum sunt foarte grav. Eu am pierdut toată speranța în bine. Eu n-am încredere. Mi se pare mie că toată lumea mă respinge. Mie asta mi se pare. Și mi-e rușine mie și să stau de vorbă cu lumea. Mi-e rușine să mă apropii de lume, că mi se pare că de toată lumea sunt respinsă.  Știți cum mă simt…? Că aș ridica mâinile în cer și aș striga”, spune femeia cu amărăciune, ca și cum cineva ar picura cerneală în apa limpede a sufletului ei.

Așa că schitul babicilor, unde are și ea o chilie, este și o fugă de societatea neînțelegătoare.

În chilie are liniște, dar nu și toate condițiile de acasă. De aceea se întoarce mereu la copii și nepoți. Și la ceva mai mult confort.

„Și babicile s-au învățat tot cu televizorul. Spre exemplu, eu stau aicea, dar mă simt foarte, foarte singură. Și acolo, acasă, sunt tot singură, dar dau drumul la televizor. Și râd uneori singură, că văd ceva la televizor. Aicea nu ai de ce să râzi. Vii obosit de la slujbă, trebuie să te odihnești, te trezești și iar la slujbă. Te cheamă oamenii la pomeni zi de zi, la pomană trebuie să stai, te cheamă la masă, apoi trebuie să te închini. N-ai timp nici să te culci că vine altcineva. Așa că aici este tot timpul ceva…”, spune babica Pelaghia.

Și bunica ei a stat aici. Viața la schitul babicilor înseamnă o meditație fără sfârșit la rostul lumii.

„Acuma s-au schimbat și timpul, și lumea, cu totul. Eu sunt din 53 și s-a schimbat și generația mea, dar nepoții noștri s-au schimbat total. Nu mai este nimic din ce-a fost. Și în schitul de aici, de două luni a murit o babică. Dar nu vrea să vină nimeni în loc. Și încet-încet se duce și schitul ăsta. Nu vrea nimeni să vină. Sunt femei singure care ar putea să vină și care nu stau prea bine lângă copii și nepoți. Dar aici trebuie să te rogi…”, mai spune Pelaghia.

Și ea se roagă neîncetat, mai mult pentru alții. Pentru că a fost masă mare de hram la biserică, a stat într-un colț și a evaluat numărul celor pentru care trebuie azi să se roage: pentru femeile mironosițe, cele care fac treburile la biserică, apoi pentru toți care au venit la hram, mai săraci, mai bogați, toți purtând în ei dorințe și supărări. Și dacă o mai fi vreme, s-o ruga și pentru ea.

Viața din bucătăria bunicii, ferită de timp

Maria Vasile se învârte prin bucătărie. Un ceas ticăie parcă fără să măsoare vreun timp.

În bucătăria femeii nu există timp, există doar bine. O atmosferă vanilată în care o bunică prăjește un ochi pentru nepot. Îi toarnă o cană cu lapte cald și îi taie cozonac. Laptele prinde o pojghiță subțire. Abia ăsta e un semn că timpul totuși trece.

„Ne jucam la stradă, făceam din pământ niște pepeni, aruncam praf în sus și seara ni se vedeau numai ochii. Când eram copii, ne spuneau că orice lucru rău pe care-l făceam era hreh, era păcat. Ai făcut cutare, o să vezi pe lumea cealaltă ce-o să fie, ai făcut cutare, o să fii tras de limbă, ai făcut cutare, o să ajungi în iad, era totul păcat și trebuia să te spovedești dacă ai făcut o boacănă. Rar se întâmpla ca o fată să greșească cu un bărbat. Era rușine. Acum nu mai e. Aici e diferența. 50-60 de ani au trecut de când eram copil, dar e foarte diferit”, povestește femeia care a copilărit la mânăstire.

Ea nu stă la schit că are familie, dar știe ce înseamnă să trăiești după reguli. Reguli care îți aduc bucurie.

Are lipită pe chip seninătatea unui copil. Poate o împrumută de la nepotul care nu se mai satură de tabletă, poate a avut-o mereu, poate își ia energia din iubirea de peste 50 de ani cu bărbatul ei bun.

„Înțelegerea, ascultarea, supunere. Ca la mânăstire. La mânăstire trebuie să fii supus, acolo, dacă ți-a spus să faci cutare, faci. Așa și în căsnicie. Că mama așa îmi spunea, voia să mă căsătoresc cu altcineva și zice: «Dacă vii și îmi spui că te-a certat sau te-a bătut, nici să nu te apropii. Trebuie să fii supusă bărbatului». Îmi spunea mama așa: «Bărbatul e al doilea după Dumnezeu, crucea la biserică». Acuma zicem noi drepturi egale, dar… Se mai întâmplă ca și bărbatul să facă mâncare, dar mie mi-a plăcut să-l servesc, și copiii, și nepoții”, spune femeia.

Mâncăm împreună. Totul are gust bun. Și ouăle, și laptele.

Ceasul ticăie a nimic. Suntem în alt timp. Un timp purgatoriu din care Maria Vasile poate judeca bine trecutul și prezentul: „Oamenii erau mai veseli. Acum totul este liber, dar lumea nu este bucuroasă, nu știu de ce…”

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 22

---

Citește și:

FOTO și VIDEO | Imagini tulburătoare cu românii care își fac Paștele în Suedia, în corturi

Cum sărbătoresc Paștele românii din Spania care vorbesc cu copiii în limba română, iar aceștia le răspund în castellano

FOTO&VIDEO/ De Înviere, Libertatea a fost acolo unde lumânările de Paște alungă umbre mai întunecate decât oriunde. La ceea ce părintele Iustin Pârvu considera că este pentru România echivalentul Sfântului Mormânt

Urmărește-ne pe Google News

• Reportaje