VIDEOREPORTAJ | Vă mai amintiți cum bântuiam, civili și militari nepregătiți, pe străzi în decembrie 1989? Am avut același sentiment însoțind o echipă de geniști irakieni prin ruinele din Mosul

E aproape imposibil să fii erou într-o țară măcinată de război cum e Irakul. Aici, oamenii cu principii sfârșesc adeseori sub rafalele gloanțelor, așa cum a fost și cazul tatălui lui Omar, medicul irakian școlit în România, pe care vi l-am prezentat în primul episod al acestei serii de reportaje din Mosul.

Dar mai rău e când vrei să fii erou, să-ți salvezi țara de la colaps total, și să trebuiască s-o faci cu mâinile goale, fără vreo pregătire specială, încălțat cu adidași scofâlciți, cu puști atât de uzate încât patul de lemn și încărcătorul lucesc în soare.

Este și cazul multor polițiști și soldați irakieni, care asigură zi de zi securitatea unuia dintre cele mai periculoase orașe din Irak, o țară pusă pe butuci de războaiele infinite, de conflictele sectariene și de corupție.

Cumva, ce se întâmplă acum în Irak seamănă izbitor de mult cu haosul evenimentelor din timpul Revoluției și după. Ca și noi, irakienii se întreabă cine a tras în ei și de ce a trebuit să moară atât de mulți pentru o libertatate care le-a adus în prim-plan aceeași lideri politici, cu metehnele și mentalitatea trecutului.

Recomandări

Generalul Nicolae Militaru, artizanul diversiunilor cu „teroriști” care au dus la moartea multor soldați la Revoluție. De ce i-a oferit Ion Iliescu conducerea Armatei

Am însoțit o echipă de geniști pe teren, prin ceea ce odată s-a numit centrul istoric din Mosul, astăzi, practic, un cimitir în aer liber. Nu m-am putut abține să nu mă gândesc că așa ar fi putut arăta și Bucureștiul, dacă „teroriștii arabi” ar fi existat cu adevărat și Ceaușescu ar fi reușit să mențină puterea pentru câteva luni în timpul evenimentelor din 89.

Zi de zi, experții în explozibili caută printre dărâmături centurile sinucigașe ale foștilor militanți ISIS și sutele, poate chiar miile de grenade și obuze neexplodate, a căror prezență nu-i împiedică totuși pe localnici să se întoarcă la casele lor.

Toată această muncă – poate cea mai periculoasă din tot procesul de reconstrucție postconflict – e făcută de tineri fără vreun instructaj special sau echipament de protecție adecvat.

Orașul-cimitir

E duminică dimineața și muezinul trezește tot Mosulul cu vocea sa inconfundabilă. “Allahu Akbar” (n.r. – Dumnezeu e mare!) răsună din turnurile celor câteva moschei rămase în picioare după bombardamentele aprige din toamna lui 2016, atunci când armata irakiană a decis că e timpul să scape de urgia ISIS.

Aici, oamenii au avut nevoie de aproape trei ani și de ajutorul militar al celei mai puternice armate din lume ca steagul negru, simbol al terorii și fundamentalismului, să fie dat jos.

Recomandări

Adevărata revoluție. Cei zece pași care chiar ar schimba România

Doar că, în loc de un oraș, au eliberat un morman de moloz, iar în loc de țară au căpătat un petic de pământ mai divizat ca niciodată.

Abia s-a mijit de ziuă și maldărul de cărămizi, cândva case și magazine, lucesc în soarele puternic de octombrie, în timp ce irakienii dau startul unui du-te vino din care un străin pricepe prea puțin. Încotro s-or duce când tot orașul ăsta e o ruină? Viața are un fel al ei de a-și croi drum până și în cele mai năpăstuite locuri de pe Pământ. Și Mosulul e cu siguranță mai năpăstuit ca niciodată. 

Orașul ăsta e mai aglomerat ca Bucureștiul la oră de vârf și are un zumzet aparte, acel ritm inconfundabil al Orientului, amalgam de haos și generozitate, de tradiție și cunoaștere și de libertate proaspăt dobândită. Aceasta din urmă poartă aromă de risc.

Printre cei care lucrează din zori ca orașul să revină la gloria de odinioară sunt și câțiva polițiști federali. Mai exact 7 la număr, a căror misiune este de a curăța orașul de bombe și obuze neexplodate. Nu sunt singurii care fac asta, dar ei au cea mai periculoasă misiune – să curețe de explozibili centrul istoric al orașului, partea unde s-au dat cele mai aprige bătălii în ultimii ani, străzile și casele unde ISIS a rezistat până la ultimul om.

Recomandări

Coșul de cumpărături, mai ieftin în Ungaria decât în România | Experiment Libertatea

„Cineva trebuie s-o facă”, îmi spune Mohammad, coordonatorul echipei, un tip de 38 de ani, născut într-un sat din apropiere.

Îi privești și îți amintești cum, în decembrie 1989, orașele României, în primul rând Timișoara și Bucureștiul, erau apărate de patrule mixte, formate din militari fără nici o experiență și civili entuziaști. Ei controlau mașini, ei păzeau Televiziunea sau blocurile de locuit.

Au trecut 30 de ani și e straniu ce simți când vezi, departe, cum alți oameni pornesc pe drumul libertății, unul întotdeauna la fel de riscant.

“Oamenii n-au unde să se ducă și din ce în ce mai mulți se întorc la casele lor. Sau la ce-a mai rămas din ele. Dacă nu scăpăm de toate bombele astea lăsate de Daesh (n.r.- acronim pentru ISIS), or să moară și mai mulți oameni. Nu că n-ar fi murit destui”, e de părere tânărul ofițer, îmbrăcat într-o uniformă uzată.

Frica de capcanele ISIS

Deasupra Mosulului se aude huruitul constant al elicelor elicopterelor armatei irakiene. Survolează încontinuu, semn că deși Statul Islamic e doar o grupare cu o prezență virtuală mai mult decât fizică, tocmai această idee îi face pe oficialii de la Bagdad să se teamă atât de mult încât să ridice aviația în permanență, într-o demonstrație de forță menită să-i asigure pe irakienii de rând că guvernul îi protejează.

Nu mult după ce au intrat în tură, ofițerii primesc un telefon care-i pune în alertă. Un dispozitiv explozibil a fost descoperit de un localnic în timp ce-și curăța casa de moloz.

Patrula își croiește repede drum pe străzile înguste și printre dărâmături spre casa omului, în fapt un maldăr de cărămizi și bucăți de ciment. Un individ solid merge cu mitraliera scoasă și degetul aproape de trăgaci, gata să tragă la primul semn că apelul a fost o capcană.

“Ni s-a întâmplat și asta în trecut. Să fim chemați și să fie o capcană întinsă de ISIS”, spune Ahmed Hamdi, care la 24 de ani e unul dintre cei mai tineri membri ai echipei și cel care dezamorsează veste sinucigașe sau curele cu explozibil, accesoriile preferate de jihadiști pentru atacurile-capcană.

Polițiștii merg mai mult sau mai puțin în șir indian, iar prezența lor atrage atenția copiilor din cartier, care se alătură echipei de intervenție fără să-i oprească cineva. De la distanță, soldați și jurnalist, părem un amestec ciudat de alai de nuntă și miliție armată gata să se destrame la primul glonț tras în aer.

Uniformele nu sunt nicicum la fel pe membrii echipei, în picioare sunt încălțați care cu ce a avut pe acasă, iar de arme nici nu mai vorbim. De la mitraliere Kalashnikov sovietice uzate până la pistoale Glock sau tot felul de compromisuri între. Doar doi au trusă medicală, însă nu par a fi medici sau măcar pregătiți să ofere primul ajutor cuiva.

Echipamentul armatei irakiene nu mai e ce-a fost odată, când, spun soldații, cei mai buni bocanci, cele mai bune uniforme, veneau din România.

“În timpul războiului cu Iranul (n.r.- anii 80), să știi că echipamentul a făcut toată diferența. Ce n-aș da acum pentru o pereche de bocanci din ăia românești”, îmi spune unul dintre soldații pe care îi însoțesc azi.

Într-adevăr, România exportat în Irak și multe țări arabe echipament militar de cea mai bună calitate, dar a trimis și ingineri, doctori și muncitori care să-i ajute să-și pună țara pe picioare.

Astăzi, la reconstrucția Irakului post-ISIS nici o companie românească nu a dorit să participe sau n-a prins contract.

Cu excepția unui proiect relativ mic de construcție a unei linii de tramvai într-un oraș din Kurdistanul Irakian (și ăla momentan înghețat), de imaginea României în Irak s-a ales praful. 

Urmărindu-l pe Ahmed

Căpitanul, a cărui privire caută în permanență ceva, fie că e vorba de o hârtie cu însemne oficiale aruncată pe jos sau un zgomot nelalocul lui, și Ahmed, unul dintre cei mai tineri membrii ai echipei, sunt oamenii de bază, cei în care își pun toți speranța la greu, atunci când vine vorba de o intervenție periculoasă sau o incursiune printre ruinele încă înțesate de explozibil.

Odată intrați în casa pe jumătate distrusă, tânărul ofițer de numai 24 de ani are sarcina ingrată de a verifica despre ce vorba.

După câteva minute, cufundat în bezna unei încăperi ai cărei pereți sunt ciuruiți de gloanțe, acesta iese ținând triumfător în mână ceva ce pare a fi o curea. Una ceva mai neobișnuită. E o curea sinucigașă, încărcată cu explozibil C4.

Căpitanul ordonă evacuarea tuturor celor care nu au nici un motiv să fie atât de aproape de dispozitiv și îi face semn lui Ahmed să-i dea drumul la lucru. Nu că ar fi avut nevoie de vreun semnal. Tânărul e cu un pas înaintea comandantului său și se pregătește de intervenție.

La 24 ani, irakianul are deja 6 ani de poliție federală sub centură, toți petrecuți ca genist. A fost călit pe câmpul de luptă la Ramadi și Fallujah, două dintre cele mai importante bătălii ale lumii din ultimii ani. Toată această zonă are faima tristă a sângelui din luptele recente.

Calm, cu privirea fixă, așază centura încărcată cu explozibili pe jos și începe să tragă încet de un fir roșu. Secundele se transformă în minute, iar acestea din urmă în ore. Nici zgomotul elicelor parcă nu se mai aude așa tare, când te gândești că încărcătura aia din săculeți ne-ar putea face una cu pământul la prima mișcare greșită.

„Repede, că nu e timp!”

Cu dexteritatea unui chirurg, irakianul smulge cablul roșu din încărcătură. Zgomotul clapetei metalice ce se desprinde de explozibil e unul dintre cele mai liniștitoare și frumoase pe care le-am auzit vreodată. E gestul care reașază, fie și pentru doar câteva clipe, firescul înapoi în viețile acestor oameni atât de încercați de greutățile războiului contra ISIS.

Norocul nostru e că Ahmed știe ce face și totul e sub control. Ghinionul lui e că, de fiecare dată, o face cu mâinile goale și fără nici un training formal. S-a calificat, cum s-ar spune, “la locul de muncă”, o chestie care ca genist într-unul dintre cele mai bombardate orașe ale lumii poate nu e neapărat motiv de laudă.

În orice alt loc al lumii, acolo unde viața umană nu e discontată după decenii de război, o astfel de intervenție ar fi durat ore întregi. Plus că nimeni n-ar fi mișcat un pai fără să verifice fiecare pas de 10 ori.

Irakienii nu au acest lux. “Repede, că nu e timp”. Nu termină bine de dezamorsat centura, că telefonul sună din nou. De data asta, un muncitor în construcții a descoperit un obuz și vrea să-l predea cuiva, dar nu știe cui.

Așa că, încântat de descoperire, omul bălăngăne obuzul neexplodat de colo-colo, în mijlocul unei intersecții pline de copii curioși. “L-am găsit la moschee, sub moloz, în timp ce făcea curat”, spune, jovial, bărbatul murdar din cap pînă-n picioare de praf și vopsea. Îl predă ceremonios unui soldat din echipă și se retrage printre ruine, unde o sută de mii de muncitori ca el dacă ar fi – și nu sunt – nu ar putea pune orașul ăsta pe picioare așa cum a fost într-o singură generație.

În total, echipa are cam 5-10 intervenții pe zi, iar în Mosul sunt vreo 20 de ofițeri specializați în dezamorsări de dispozitive explozibile, un număr infim, având în vedere cantitatea uriașă de veste, curele, grenade și obuze neexplodate în urma conflictului cu Statul Islamic.

“Va mai dura câteva luni, poate chiar un an-doi ca să curățăm complet zona”, susține optimist Ahmed, în timp ce colegii cară la mașină „trofeele” printre dărâmături.

Cum a fost bătălia pentru Mosul

Lupta pentru eliberarea Mosulului a început pe 16 octombrie 2016. Oficialii americani au spus, la vremea respectivă, că e cea mai aprigă confruntare de la al Doilea Război Mondial încoace. Veteranii din Vietnam ar fi oripilați.

Armata irakiană a fost sprijinită în recucerirea orașului de forțele Coaliției, conduse de Statele Unite, care au lansat 1. 250 de raiduri aeriene deasupra orașului, conform jurnaliștilor de la The Atlantic.

În ciuda tuturor eforturilor depuse de observatorii internaționali, o cifră oficială a victimelor conflictului din acest oraș nu a fost încă făcută publică de nici o armată implicată în operațiunile militare. La finalul lui 2015, Associated Press susținea că numărul celor uciși în timpul conflictului ar fi undeva între 9.000 și 11.000, de zece ori mai mult decât se credea inițial. Radioul Public American (NPR) a dat publicității cifrele oficiale de la morga orașului.

Mircea Barbu, corespondentul Libertatea în zone de război, a povestit și în cadrul emisiunii Adriana Nedelea LA FIX ce l-a impresionat și ce înseamnă viața în Mosul după ISIS.

Urmărește-ne pe Google News