Unul dintre ultimii ortaci de la mina Uricani/ Foto: Dragoș Sasu
Mina Uricani, din Valea Jiului, se închide luna aceasta, după 70 de ani de activitate. Nu este o simplă astupare a unei găuri din pământ, ci una care lasă în urmă 281 de șomeri și distruge o lume. Ortacii din acea zonă extrag huilă din tată-n fiu și nici nu se văd făcând altceva. În nicio activitate, termenii de ”reconversie profesională” nu par mai absurzi. Guvernul român și autoritățile locale nu le oferă nicio alternativă concretă, iar strategiile de pe hârtie întârzie să se tranforme în locuri de muncă. În curtea minei din Uricani, inginerul Cristian Bălășoiu privește cleștele buldozerului care ,,mușcă” dintr-un siloz de piatră. Nu și-a dorit niciodată să fie în prima linie a unui astfel de spectacol. Martor la prăbușirea propriului univers. Aici au lucrat și tatăl, și bunicul său. Când trei generații își câștigă pâinea scurmând în același pământ, nu mai este doar un loc de muncă.
”Ai o durere în suflet că te-ai angajat aici de 22 de ani și vezi că se dărâmă clădirile afară”, spune, din subteran, un alt miner, în timp ce privește spre tavanul galeriei.
”Au lucrat bunici aici, tați, iar noi le închidem pentru că altceva nu știm să facem. Numai să închidem. Te mișcă sentimental. Ce au deschis bunicii și tații noi închidem. O săpare și o amenajare de puț durează cel puțin zece ani. Și se poate închide în două luni”, adaugă el.
Clădirile de suprafață ale minei sunt demolate/ Foto: Dragoş Sasu
Prima lovitură de târnacop pentru deschiderea minei s-a dat în februarie 1947. Ultima bucată de cărbune se va scoate pe 22 decembrie 2017.
Minele din localitățile Paroșeni, Uricani și Petrila, toate aflate în Valea Jiului, sunt parte a unui program de închidere și ecologizare convenit de către Comisia Europeană și Guvernul României în urmă cu șapte ani. Sunt considerate necompetitive, nerentabile. O sursă mare de poluare și una mică de profit. Primele două își încetează activitatea luna aceasta, iar la Petrila nu se mai extrage cărbune din 2015. În plus, lumea virează spre energie regenerabilă. Nu asta-i dereanjează pe mineri, ci că viitorul lor virează spre nicăieri.
,,Închiderea minelor din România nu constituie un obiectiv în sine, ci reprezintă o consecinţă firească a evoluţiei economiei româneşti după anul 1989, când au fost reduse investiţiile în economia naţională, fapt ce a generat o scădere semnificativă a necesarului de materii prime şi, în consecinţă, producţia minieră nu a mai avut desfacere. Un alt motiv pentru iniţierea şi derularea programelor de închidere a minelor l-a constituit nerentabilitatea exploatării resurselor minerale, ineficienţa lor economică, din cauze care ţineau în special de condiţiile tehnice de acces la zăcământ şi exploatarea sa din ce în ce mai dificilă, de uzura morală şi fizică a utilajelor şi echipamentelor folosite” – strategia minieră a României pentru 2017 – 2035.
Șomerii nimănui
În zilele sale de glorie, mina Uricani avea aproape șase mii de angajați. Acum mai are doar 281. Opțiunile viitorilor șomeri nu epuizează degetele de la o mână. Cei mai norocoși vor ieși la pensie. Cei care încă nu au vechimea necesară și nu au împlinit 45 de ani vor căuta de lucru la alte mine din zonă. Unii dintre ei au mai jucat în filmul ăsta. Cunosc scenariul.
Mâna plină de bătături a unui miner/ Foto: Dragoş Sasu
Ionel Tinca se ocupă de întreținerea puțului de la Uricani, adică hăul prin care ,,colivia” (liftul) îi coboară în pământ pe ortaci. Fața lui Ionel Tinca poate fi văzută în fotografii făcute în urmă cu doi ani, pe 30 octombrie, la închiderea festivă a minei din Petrila, cea mai veche exploatare minieră din România. Nu avea vârsta suficientă pentru a ieși la pensie, așa că s-a reorientat către o altă mina din zonă.
,,Sunt miner întreţinere puţ şi semnalist ocazional la toate puţurile, dar astăzi sunt la puţul principal, puţul numărul patru. În fiecare zi, la acest puţ trebuie să intre muncitorii, după un control prealabil, mecanic, lăcătuş, electric şi minier”, spune Ionel Tinca.
În mină încă se mai folosesc echipamente din 1947/ Foto: Ionuţ Iordăchescu
În curând, nu va mai avea pe cine să coboare în mină.
,,Din păcate, viaţa, soarta, duce la aşa ceva. Am mai trecut prin asta la mina Petrila, deci nu e nou. Am un sentiment urât, pentru că nu este doar închiderea unui loc de muncă, este parte din viaţa noastră, mai mult de jumătate din viaţă. Lucrez de 25 de ani în minerit, mai mult de jumătate din viaţă mi-am petrecut-o la muncă”.
În interiorul Minei Uricani/ Foto: Dragoş Sasu
,,Noi nu contăm”
,,Îl dăm pe direct sau pe dublă? Dă-l pe dublă. Hai! La comandă, gata? Dăi, dăi! Şi! ”.
Cu forța umerilor, minerii împing, pe șinele care străbat tunelul, un vagonet încărcat cu huilă. Apoi își trag sufletul, ridică brațele și se sprijină de marginile cuvelor. Se opresc să-și tragă sufletul și, doar de data asta, să-și dezbată viitorul. Îl dezbat în subteran, deși acest mediu nu mai are loc în viitorul celor mai mulți.
Minerii se pontează înainte de intrarea în mină/ Foto: Dragoş Sasu
,,Fiecare vine la muncă să câştige un ban, să ducă la familie, să-şi crească copiii. Munca aici este grea, periculoasă. Aici au lucrat buncii, taţii, unchii noştri. Simțim tristeţe, supărare. Toată lumea este supărată. Te-ai învăţat aici 21 de ani şi e păcat acum să pleci. Ce să facem? Nu noi contăm”, spune minerul Vasile Daniel Dumitru, cu lacrimi ochi.
În luna decembrie, când se închide mina Uricani, el împlinește 21 de ani de subteran. Dar nu are nimic de sărbătorit.
Un alt miner, Nicolae Faur, se teme că a ajuns la vârsta la care ”nu te mai ia nimeni”.
,,E cam prost, pentru că se pierd locurile de muncă. Am fost şi pe la preparaţie, am lucrat. În aprilie fac 14 ani de lucrat în mină. Problema este că nu știu unde să merg. Am o vârstă la care nu te mai ia nimeni. Încă nu ştim ce se poate întâmpla mai departe. Mie mi-ar mai trebui trei ani ca să ies la pensie”.
Unul dintre minerii din Mina Uricani/ Foto: Dragoş Sasu
Familia din subteran
Minerii din Valea Jiului încă se mai salută cu ”noroc bun”, precum minerii descriși de Geo Bogza în cartea lui din 1939, ”Țări de piatră, de foc și de pământ”. Trei sferturi din zi și-o petrec împreună. Șase ore în subteran, iar alte câteva ore la pontaj, la dușuri, în vestiar și în drum spre casă. De multe ori, se au doar unii pe ceilalți.
Unul dintre minerii care muncesc pentru extracția ultimei tone de cărbune
,, – Ce planuri aveţi după momentul închiderii?
– Să merg la altă mină. Mai am patru ani până la pensie. În altă parte… Ca şi la şcoală, ca oriunde, jumătate din viaţă ţi-o petreci cu colegii. Se strâng prietenii. Te desparţi de colegi, de prieteni. Ca şi la o şcoală, când ai terminat, fiecare pleacă în toate părţile. Nu te mai găseşti.
– Cât de grea este despărţirea de colegi?
– Foarte grea! Cu bune, cu rele. Familii, prietenie…
– Cum e viaţa de miner? Ştim că intrăm jos, dar nu ştim când ieşim. Se întâmplă şi necazuri”.
Citește și:
Legea anti-birocrație, depusă la Parlament: Nicio instituție nu va mai avea voie să ceară cetățenilor acte existente deja în sistem