Violul unei case

In doar cativa ani, David Fincher s-a impus ca unul dintre cei mai interesanti si mai abili tineri regizori de la Hollywood. Cu ultimul sau film, „Panic Room”, el demonstreaza de ce poate fi considerat, deja, un maestru. „Camera de refugiu” nu e cel mai bun film al lui Fincher („Seven”, „The Game”, „Fight Club”), dar este un formidabil tur de forta in limitele genului – un thriller perfect: Meg (Jodie Foster, care a renuntat la presedintia juriului de la Cannes pentru acest rol) se muta impreuna cu fiica ei, Sarah (Kristen Stewart, o revelatie!), intr-o imensa casa din Manhattan; in aceeasi noapte, trei spargatori patrund in imobil – in ciuda sofisticatelor dispozitive de protectie/ supraveghere! – si, in scurt timp, casa se transforma intr-o dubla capcana: Meg reuseste sa se baricadeze, impreuna cu Sarah, in „camera de refugiu” (un fel de donjon medieval dotat cu cele mai moderne instalatii), in timp ce „hotii” trebuie sa faca pe dracu-n patru sa le scoata de acolo pentru ca ei cauta, de fapt, banii ascunsi in camera respectiva… Asta e tot. Pariul filmului – castigat cu brio de Fincher si de scenaristul David Koepp – este sa tina spectatorii pe marginea scaunelor aratandu-le, de la bun inceput, chiar gaurile de svaiter din scenariu: nu conteaza absolut deloc ca nu crezi in poveste (marca Hitchcock) sau in personaje, adevaratul personaj principal este chiar aparatul de filmat, care se strecoara in cele mai imposibile orificii – de la firele telefonice la gaura cheii. Filmul nu este altceva decat violul acestuia asupra casei in care se petrece actiunea.
„Camera de refugiu” se urmareste cu sufletul la gura si cu nervii in piuneze. Asa ca puneti-va inca un rand de piuneze si duceti-va sa-l vedeti!

Urmărește-ne pe Google News