La fiecare zece cuvinte în română, ei adaugă unul în italiană. Li se spune rotalieni. Copiii lor vor spune zece cuvinte în italiană și unul în română. Cu puțin noroc. Sau poate vor fi tot mai italieni. E firesc.

Generația cu două patrii

Sunt cu toții o
generație de sacrificiu, care a luat calea străinătății. Italia le-a oferit o
șansă, când România le dăduse doar un șut. O generație ruptă între două patrii.
Una pe care o au în sânge și alta care i-a crescut.

Sorin Sava este
unul dintre ei. Are 45 de ani. Locuiește, împreună cu soția sa, Constantina, și
cu cei doi copii, în Lodi, localitate aflată la doi pași de focarul inițial de
coronavirus din Italia. O familie frumoasă, care încearcă să țină strâns
România aproape, prin mâncare și obiceiuri, prin vacanțe făcute în țară.

I-am cunoscut la
Milano, la începutul epidemiei de coronavirus din Italia, unde m-am dus să
relatez pentru Libertatea ce se întâmplă acolo. Așa cum am auzit din gura
multor români, și Sorin mi-a spus cu recunoștință: “Vă mulțumim că vă
interesați de noi!”. Se simt abandonați, uitați, de cele mai multe ori. Mi-a
fost ghid în zona roșie a Italiei și m-a ajutat și cu filmatul. A mers cu
mașina lui și m-a prezentat prietenilor săi români. M-au pus la masă, m-au dus
seara înapoi la hotel. M-au ajutat doar pentru că sunt româncă. În țară,
probabil am fi trecut unii pe lângă alții fără să ne aruncăm o privire. În
Italia, am devenit prieteni și parcă puțin mai oameni.

Dar dacă dai 20 de ani înapoi, când Sorin și Constantina abia se căsătoriseră, povestea lor era de o tristețe sfâșietoare. Și cumplit de universală. Oricât ar fi muncit, Sorin nu reușea să trăiască de la o lună la alta. Împrumuta mereu de la părinți, se îmbolnăvise. Se uita înaintea sa, dar era orb, nu vedea nici un viitor. Așa că ultimii bani i-a dat pe un drum până în Italia. Un salt în gol.

Am ales să-i reporducem povestea exact așa cum a spus-o el, pentru Libertatea.

Povestea, începutul

“Am ajuns în
Italia în ianuarie 2000. Aveam 26 de ani. Am lucrat în România la sere, la 1
Decembrie, ca administrator, apoi am lucrat ca gardă de corp o perioadă scurtă
și deja se stricaseră treburile. Nu mai aveam nici o speranță că-mi pot face un
viitor în România. Nu mă puteam descurca, nu-mi ajungeau banii, nu mai puteam
să visez.

Am plecat cu un
microbuz. În perioada aceea trebuia să dai foarte mulți bani ca să ajungi în
Europa, cu viză. Îmi amintesc că am dat peste o mie și ceva de euro ca să plec.

Îmi aduc aminte
destul de bine ce aveam în bagaj: două perechi de pantaloni de trening, trei
tricouri, o pereche de adidași și două pulovere. Atât.

Odată ce am pășit granița, m-am simțit puțin abandonat de familie, de toți din jurul meu, stingher. Se năruia o lume. Toți care mi-au fost prieteni până atunci mi-au înșelat încrederea unul câte unul. Îi ajutasem pe mulți și nu credeam că prietenii mei mă vor lăsa în stradă.

Sorin:

Plecasem din țară
la niște prieteni cu care am crescut. Mi-au spus să vin, că mă ajută și când am
ajuns aici, am stat două-trei zile la ei și apoi mi-au spus că nu mai pot să mă
țină.

Ce puteam să fac?

Cu încă un prieten am stat vreun an și ceva «la părăseală», în case abandonate. Eram la un loc 18 – 22 de persoane. N-aveam geamuri, erau grinzile putrede, ne strângem într-un colț când ploua, că acoperișul era spart.

Sorin:

Iarna erau -3, -2
grade. Și aveam un robinet cu apă rece. Scoteam un tub afară și ne spălam acolo
cu apă rece. Ieșeau aburi din noi și ne înroșeam ca racii. Niciodată, în acei
trei ani, nu am știut ce-i aia boală. N-am răcit niciodată.

Cum nu te angaja
nimeni, că regulile erau mult prea stricte atunci, mergeam prin parcuri și
ceream bani, cerșeam. Mai erau români de bună credință, oameni sufletiști, care
îți mai dădeau un euro, 50 de cenți sau lire, că atunci făceau tranziția de la
liră la euro.

Cine avea o pizza într-o zi era mare! Pizza înghețată era mâncare de lux pentru noi. Atât ne permiteam, o sticlă de lapte și o pizza congelată și biscuiți. Și când luam pizza congelată și ieșeam din supermarket, o spărgeam atunci pe loc și o mâncam înghețată.

Sorin:

Împărțeam fiecare bucată între noi. Biscuiții pe care îi mâncam atunci, îi am și acum în casă. Îi mănânc la colazione (mic-dejun). De fiecare dată când le simt gustul mă abțin să nu plâng. Biscuiții ăia
erau hrana noastră. În patru luni, am ajuns la 60 și ceva de kilograme.

Despărțirea
durează trei ani

Dar cel mai greu mi-a fost să stau departe de soția mea frumoasă. Când e dragostea mai frumoasă, să îți iei lumea în cap… Când am plecat din țară, eram căsătoriți de doar patru luni. Timp de trei ani nu am văzut-o deloc. Ne auzeam doar la telefon, și nu era ca acum, cu telefoane mobile. Mergeam la cabine telefonice și o sunam câte două-trei minute, de două ori pe săptămână. În trei ani, i-am trimis bani doar de trei ori: o dată 100 de euro și de două ori câte 70 de euro.

Aveam o fotografie mică de-a ei și trei ani numai așa i-am văzut chipul. Țineam fotografia în portofel. Până când mi-au furat portofelul. 

Sorin:

Și apoi Dumnezeu
mi-a ajutat și l-am găsit pe acest om, Nicola Griglio, care mi-a dat de muncă
și așa am început să renasc.

Eram în Cinisello
Balsamo, vorbeam prost italiană. Înțelegeam, dar nu puteam să zic nimic. Și m-a
luat omul ăsta și mi-a zis: arată-mi ce poți să faci și mi-a pus târnăcopul în
mână. Și am dat patru ore la târnăcop și m-am rugam la Dumnezeu. Îmi ziceam:
Doamne, oare m-o lua la muncă?

Și ce-am mai dat
la târnăcop! Am terminat lucrarea și m-a angajat. Am lucrat 12 ani la servicii
stradale, canalizări, pentru acest om. După prima zi mi-a dat 100 de euro. Când
am văzut 100 de euro, habar n-aveam ce să fac cu ei… După două luni de muncă
m-a întrebat unde locuiesc. Și i-am zis. Și a început pe loc să-mi caute o
casă. A început să sune pe la prieteni. Și mi-a plătit el o perioadă o gazdă la
un alt român. Ce bucurie! Nu mai văzusem de atâta vreme un aragaz și un pat
normal! Nu-mi venea să cred! Și apoi mi-a dat alte 300-400 de euro să-mi iau
haine și strictul necesar pentru acasă.

Mi-a cumpărat și un scooter să vin cu el la muncă. Patronul meu, Nicola Griglio, a fost pentru mine ca al doilea părinte. După atâția ani, încă păstrăm legătura și spune că n-a mai avut un muncitor ca mine.

Sorin:

Acasă

După trei ani am
reușit să vin prima oară în România. De cum am pășit granița, mi s-a părut
oribil ce văd în jur. Vedeam câmpurile cu bălării, pur și simplu, nu mi se mai
obișnuiau ochii. Nu m-am mai gândit de atunci nici o clipă să vin de tot acasă.
Banii pe care îi strânsesem i-am cusut în bata de la pantaloni. Apoi am reușit
să o iau pe soția mea cu mine și suntem nedespărțiți de atunci.

Avem doi copii
frumoși, o familie frumoasă de care sunt mândru. Am tot ce-mi doresc. Cele mai
fericite clipe trăite de mine au fost când am reușit să o aduc pe soția mea
aici, apoi când mi s-au născut copiii, când mi-am luat mașină, apoi casă.

Nu m-aș întoarce
în România. În primul rând din cauza corupției. Și aici e corupție, dar parcă
nu la același nivel. Și apoi pentru că îmi doresc să aibă copiii mei un viitor
mai sigur.

În România m-am născut, dar în Italia am renăscut.

Sorin:

 
 

Urmărește-ne pe Google News