ComenteazăA dat siguranţa pe adrenalină şi prosperitatea financiară pe bucuria de-a salva vieţi. Astăzi, este la a şasea misiune, în Republica Centrafricană, una dintre cele mai sărace ţări din lume, şi nu regretă nicio secundă decizia luată.
***
La finalul unei zile de lucru de 12 ore, Răzvan Popa a acordat un interviu prin Google Meets ziarului Libertatea, în care a povestit ce înseamnă să lucrezi pentru Medici fără frontiere (MSF) şi cum e viaţa în Republica Centrafricană.
Răzvan Popa are 38 de ani şi este la a şasea misiune pentru MSF, după alte două chiar aici, în Republica Centrafricană (de trei, respectiv șase luni) şi încă trei misiuni în Congo.
Acum se află în nordul ţării, în oraşul Kabo – capitala unei regiuni de aproximativ 65.000 de locuitori, controlată de gruparea rebelă Mişcarea Patriotică Centrafricană.
Republica Centrafricană este una dintre cele mai sărace ţări de pe planetă şi printre cele mai sărace 10 ţări din Africa. Potrivit indicelui de dezvoltare umană, statul este pe locul 179 la nivel mondial.
Aici, de 14 ani, misiunea MSF este să asigure servicii medicale pentru oameni care altfel nu ar vedea niciodată un medic.
„Ne ocupăm de sănătatea a 85.000 de oameni”
Răzvan şi iubita lui, Alexandra Tănase – farmacist -, au plecat în această misiune pentru MSF la 1 septembrie. În octombrie, el a preluat funcţia de „şef de proiect”, adică liderul echipei tehnice.
Răzvan coordonează toate activităţile-suport pentru partea medicală: transportul pacienţilor şi al medicamentelor, pază, şoferi, energie electrică, alimentarea cu apă a spitalului, curăţenia, întreţinerea maşinilor, a generatoarelor şi a echipamentelor medicale.
Răzvan şi ceilalţi 200 de oameni din echipa MSF se ocupă de un spital în Kabo şi două dispensare în afara localităţii: unul în sud la 37 de kilometri şi unul în nord la 60 de kilometri.
Cele trei unităţi medicale furnizează singurele servicii de sănătate din zonă pentru aproximativ 85.000 de oameni.
„În mare, asta facem: ne ocupăm de sănătatea a 85.000 de oameni. Ministerul Sănătăţii nu e deloc prezent aici şi atunci noi gestionăm tot”.
Răzvan Popa
În fiecare săptămână, cei de la MSF oferă cam 1.500 de consultaţii la spitalul din Kabo şi alte aproximativ 1.000 de consultaţii la cele două dispensare.
„Suntem doar noi şi rebelii”
O zi obişnuită de lucru începe la 7.30. Echipa Medici fără frontiere încearcă să folosească pe cât de mult posibil lumina zilei, fiindcă în restul timpului trebuie să se bazeze pe generatoare. Din fericire, sunt aproape de Ecuator, aşa că au lumină naturală cam 12 ore pe zi, pe tot parcursul anului.
Dimineaţa lui Răzvan începe cu o sondare a siguranţei în zonele în care urmează să se deplaseze oamenii din MSF.
„Proiectul MSF se desfăşoară într-o zonă gestionată 100% de un grup politico-militar (n.a.: Mişcarea Patriotică Centrafricană). Nu avem poliţie, nu avem armată, nu avem căştile albastre. Suntem doar noi cu aşa-zişii rebeli”, explică Răzvan.
Ca şef de proiect, Răzvan trebuie să se întâlnească frecvent cu şefii grupărilor rebele pentru a le asigura condiţii sigure colegilor din MSF. Este şi un fel de ambasador al organizaţiei în regiune.
O parte din munca MSF implică organizarea unor clinici mobile: de exemplu, când trebuie să intervină punctual într-un sat pentru a derula o campanie de vaccinare. Astfel de deplasări au loc aproape zilnic.
În fiecare dimineaţă, înaintea acestor deplasări ale echipelor, Răzvan trebuie „să dea verde” – după ce se asigură că traseele pe care se fac deplasările sunt sigure.
„Am oameni strategic poziţionaţi, care cunosc zona şi cunosc ce se întâmplă cu grupările armate. Şi-i sun dimineaţa, îi întreb dacă au auzit, dacă au informaţii”, povesteşte Răzvan.
Comunicarea nu e mereu simplă. Sunt zone în care nu există deloc reţea de telefonie mobilă. Dacă ieşi din Kabo mai mult de 6 kilometri, nu mai este acoperire pentru reţeaua de telefonie mobilă. Şi în timpul interviului pentru Libertatea, conexiunea a picat de câteva ori şi ecranul lui Răzvan a îngheţat.
Aşa că lui Răzvan nu-i suficiente telefoanele. Are nevoie de mesageri în carne şi oase.
„Dimineaţa vin oameni din tot felul de localităţi adiacente oraşului, pe motociclete, pe biciclete, pe jos. Şi ei dau informaţiile mai departe. Dacă aud că au fost nişte probleme pe o anumită rută, nu pot să las echipele să plece. Iau o maşină şi mă duc să văd ce probleme sunt”.
Pericole sunt tot la pasul, dar de obicei rebelii respectă munca MSF
În urmă cu două luni, o echipă MSF plecată la dispensarul aflat la 60 kilometri a decis să se întoarcă mai devreme la bază. Doar o inspiraţie de moment, salvatoare, fiindcă „doi rebeli care nu puteau fi controlaţi se gândiseră să ne tâlhărească maşinile pe ruta de întoarcere. Norocul nostru a fost că s-au poziţionat să atace după ce trecuseră maşinile noastre”.
În august, două maşini MSF au fost atacate la intrarea în capitală. Rebelii au furat mobilele şi telefoanele prin satelit şi l-au ameninţat, cu puşca la cap, pe unul dintre voluntari.
Astfel de episoade sunt greu de controlat, „pentru că unii dintre rebeli nu respectă munca Medici fără frontiere şi atunci poate ei beau mai mult într-o zi şi se gândesc: hai să atacăm. Să facem nişte bani. Dar suntem respectaţi în 99% din cazuri chiar de grupările armate şi ei ne anunţă”, spune Răzvan, pe care deseori l-au sunat generalii rebeli să-l prevină la MSF că unele axe trebuie evitate, pentru că urmau confruntări armate în zonele respective.
„Ei ştiu că, dacă noi vom fi atacaţi, va trebui să reducem activităţile şi asta va fi destul de nasol pentru comunitate. Avem un tip de siguranţă din partea lor, dar nu 100%”.
Prima misiune
Prima misiune a lui Răzvan a fost tot în Republica Centrafricană, în urmă cu trei ani şi jumătate. Îşi aminteşte şocul aterizării. „Aeroportul e, de fapt, ca o autogară dintr-un oraş foarte mic de provincie din România. Există o singură poartă, nu au terminal”.
A ajuns la 7 dimineaţa, dar era deja foarte cald. În drumul spre cazare, l-au izbit imaginile pe care le vedea din maşină. „Treceam printr-o piaţă foarte mare, iar oamenii vindeau carne pe tarabă şi era plin de muşte. La început am zis: nu, nu, ceva nu se leagă”.
Apoi a ajuns la casa în care urma să locuiască. „Era încercuită de un zid, iar pe zid era sârmă ghimpată. Două suluri de sârmă ghimpată. Aveam senzaţia că am ajuns într-o puşcărie”.
Chiar în acea primă zi, colegii lor din proiect, o altă echipă aflată la câteva zeci de kilometri distanţă de echipa lui Răzvan, au fost tâlhăriţi. „Am fost atacaţi la bază, cu pistoale, cu arme, au furat tot. Şi a doua zi colegii au fost evacuaţi din proiect”.
Răzvan îşi propusese să scrie un jurnal din prima misiune. După o zi, nu a mai putut să scrie. Începuse deja să se gândească și că nu va rezista mai mult de-o săptămână.
Însă a locuit deja acolo, în total, pentru mai mult de un an.
Răscrucea
Experienţa MSF a venit după o deziluzie a vieţii în corporaţie. În 2015, Răzvan lucra încă pentru Renault, în departamentul de reducere a costurilor. Aveau un target de 50 de milioane de euro şi l-au depăşit, mergând spre 60.
Apoi, la finalul anului, „CEO-ul Renault primea o primă de 9 milioane de euro. Şi m-a lovit foarte tare chestia asta: eu lucrez într-un departament de reducere de costuri şi-mi mănânc nervii în şedinţe şi aşa mai departe ca un CEO să-şi ia o primă de 9 milioane. Ceva nu e OK”, îşi aminteşte Răzvan.
Soluţia a venit la o cafenea în Piaţa Amzei. El şi Alexandra, iubita lui, au ieşit cu o amică a lor care deja lucra la Medici fără frontiere. „Ne-a povestit două ore despre ce făcea şi noi nu am deschis gura”.
Când au ieşit din cafenea, şi el, şi Alexandra ştiau că vor face asta. Doar că, la acel moment, Alexandra abia începuse un doctorat la Farmacie, aşa că Răzvan a pornit primul în această aventură.
Astăzi, sunt împreună în misiune, deşi este foarte rar ca MSF să organizeze echipele încât să poţi pleca alături de cineva apropiat. „Erau foarte mulţumiţi de noi şi am jucat cartea asta foarte puternic: am zis că nu mai vrem să plecăm singuri”.
„Bucuria este că salvezi vieţi”
Trecerea de la corporaţie la viaţa de ong-ist a însemnat o reducere substanţială a veniturilor, dar şi a siguranţei de orice fel. Însă satisfacţiile pe care i le-au adus misiunile în MSF au depăşit cu mult bonusurile de final de an din corporaţii.
Unele dintre momentele preferate ale lui Răzvan sunt acelea când un copil care ajunsese la spital cu probleme grave de malnutriţie, abia agăţându-se de viaţă, iese, sănătos şi voinic, de la terapie intensivă.
Sunt copii care trebuie puşi pe oxigen, ca să-i salvăm. Când ştii că ai salvat un copil, alea 60 de milioane pe care le făceai la Renault poţi să uiţi de ele.
Răzvan Popa:
Răzvan a asistat şi la câteva naşteri, în afara spitalului. Într-o seară, în pădurea congoleză, „eu eram cu lanterna frontală pe frunte şi ginecologul o ajuta pe femeie să nască, a fost un moment incredibil”.
Altădată, în urmă cu o lună şi jumătate, o femeie centrafricană a născut pe marginea drumului, iar Răzvan cu echipa lui au fugit repede, la 8 kilometri de baza lor, pentru a recupera femeia şi copilul. Când au ajuns, copilul era într-un lighean. „Sunt astfel de momente pe care nu le poţi uita şi descrie, care îţi fac viaţa minunată”.
Statisticile, enervante, dar relevante
Dar pentru organizaţia din care face parte, munca este cel mai bine măsurată prin statistici. Pe Răzvan îl enervau statisticile la început, după care a început să le înţeleagă, pe măsură ce a învăţat tot mai multe despre partea medicală şi parametrii după care se judecă sănătatea unei populaţii.
„Am redus mortalitatea infantilă de la 15% la mai puţin de 1%, e o diferenţă”.
În fiecare săptămână, Răzvan Popa studiază şi cifrele de la departamentul medical. „E incredibil că noi, 200 de oameni, în sezonul ploios oferim consultaţii pentru 5.000 de oameni într-o săptămână. E o nebunie. Şi reducem mortalitatea pe malarie foarte mult. Cam asta ar fi bucuria. Bucuria e că salvezi vieţi”.
Malaria, o problemă mai mare decât COVID
În Kabo şi împrejurimi, COVID nu este o problemă în acest moment. Nu au avut cazuri. Paradoxul avantaj al unei ţări atât de rupte de restul lumii. S-au pregătit oricum: MSF şi-a creat un circuit COVID şi au posibilitatea să testeze, la nevoie. Pacienţilor li se ia temperatura la intrarea în spital, iar, în caz de epidemie, spitalul deţine şi 14 concentratoare de oxigen.
„Dar, sincer, cred că sunt mai liber aici decât acasă, în momentul de faţă, chiar dacă sunt constrângerile de securitate. Nu purtăm mască decât dacă suntem foarte mulţi – când organizăm şedinţe”.
Spre deosebire de COVID, malaria este o problemă mult mai mare în Republica Centrafricană. Din fericire, în urmă cu o lună s-a încheiat sezonul ploios, când numărul cazurilor creşte vertiginos. În acele luni, spitalul îşi creşte capacitatea, corturi mari de campanie sunt folosite pentru a crea saloane noi pentru bolnavii de malarie.
Dacă, în mod normal, spitalul are 130 de paturi, în sezonul de malarie, spitalul poate interna cam 210 pacienţi.
Echipa MSF intervine şi pe partea de prevenţie, are un departament de promovare a sănătăţii şi încearcă să implice şi alte organizaţii nonguvernamentale. Oamenii din zonă sunt foarte săraci şi nu-şi permit nici lucruri de bază, precum plase sau spray-uri împotriva ţânţarilor.
O echipă de 200 de oameni din toate colţurile lumii – de la Canada la Italia, din Norvegia la Burkina Faso, de la Columbia la România – încearcă să acopere toată plaja de servicii medicale pentru localnici.
MSF face inclusiv distribuţie gratuită de prezervative, au implementat şi un sistem de donare de sânge, iar în spital există şi un bloc operator unde se fac intervenţii chirurgicale.
„Nu poţi face planuri pe termen lung, când ţara ta e în război”
Între ei, membrii MSF vorbesc mai mult în franceză, una dintre limbile oficiale ale ţării, alături de sango.
În sango, Răzvan a învăţat să spună doar câteva cuvinte precum „singîla”, adică „mulţumesc”. Dar încearcă să mai prindă din mers. Pentru că se vede des cu diferite grupuri din comunitate – de la rebeli la Asociaţia Femeilor din Kabo la reprezentanţii musulmanilor – se întâmplă să aibă nevoie de translator.
S-a ataşat de localnici, iubeşte cheful lor de viaţă, pasiunea lor pentru muzică şi dans, dar îl şi frustrează că oamenii de aici nu pot avea o viaţă liniştită.
„E foarte greu să ai nişte planuri pe termen lung, când ţara ta e în război”. Din decembrie 2012, când nordul Republicii Centrafricane a intrat sub dominaţia coaliţiei de rebeli Séléka, în regiune nu a mai fost pace.
Imaginează-ţi că aici, în 1992, trecea raliul Paris-Dakar. Oamenii erau veseli şi trăiau o viaţă liniştită – chiar dacă nu aveau apă curentă şi curent. În 2013 s-a împuţit rău treaba.
Răzvan Popa, MSF:
Femeile, tratate „ca bunicile noastre”
Răzvan nu reuşeşte încă să se împace cu felul în care sunt tratate femeile în Republica Centrafricană. „Musulmanii nu acceptă ca femeia să vină singură la spital, fără soţul ei. Dacă face asta, poate să aibă mari probleme. Mai sunt femei care au curaj să vină şi le respect foarte mult, dar în general, nu li se permite asta”.
Răzvan admiră forţa şi rezilienţa femeilor din zonă. „Ele cară pe cap lemne şi produse din piaţă pentru a găti acasă. O parte lucrează la spital, iar când se întorc seara acasă, trebuie să se ocupe şi de treburile casnice, pentru că soţul aşteaptă şi nu face nimic – cum erau poate şi bunicile noastre”.
Când am început să cresc, mă deranja foarte tare că bunicul meu nu făcea nimic şi aştepta ca bunica să facă tot. Şi văd chestia asta şi aici, extraordinar de evidentă.
Răzvan Popa, MSF:
Ministerul Sănătăţii lipseşte complet
Medici fără frontiere activează de 14 ani în Republica Centrafricană. Acesta este unul dintre cele mai vechi proiecte ale organizaţiei. De regulă, proiectele MSF sunt mai scurte, intervenţii pe o perioadă determinată în zone în care trebuie redusă mortalitatea, după care proiectul este predat Ministerului Sănătăţii din ţara respectivă, cu toată organizarea şi know-how-ul, pentru a fi sustenabil şi pe mai departe. Numai că, în această regiune din Republica Centrafricană, Ministerul Sănătăţii lipseşte complet.
„Este foarte frustrant, tu creezi locuri de muncă, faci un spital. Noi, MSF, o să construim nişte case pentru medicii pe care ministerul ar trebui să ni-i trimită ca să ne ajute şi să-i formăm. Doar că sunt 50 de medici care termină facultatea în Republica Centrafricană într-un an. Cel mult ne vor trimite un medic. E foarte trist pentru populaţia de aici, pentru că ei se bazează 100% pe noi”, explică Răzvan.
În 27 decembrie, centrafricanii au alegeri prezidenţiale şi parlamentare, dar Răzvan nu le percepe ca pe un exerciţiu al democraţiei neapărat. Tensiunile au crescut în zonă încă de la sfârşitul lui noiembrie. „Au un candidat susţinut pe faţă de Rusia şi unul susţinut pe faţă de Franţa. Ţara asta nu e liberă. Chiar dacă are independenţă, nu e liberă”.
Nimeni nu se aşteaptă ca alegerile să se deruleze paşnic. Aşa că, în aşteptarea lor, cei de la MSF au exersat din nou „planul de catastrofă”, adică un plan gata să fie oricând activat atunci când, în urma confruntărilor armate, spitalul poate fi copleşit în câteva ore de zeci de răniţi care trebuie îngrijiţi de urgenţă.
Prinşi la mijloc într-o confruntare armată
Cel mai dificil moment prin care a trecut Răzvan ca membru MSF s-a petrecut însă în Congo. O confruntare militară între grupări a avut loc la 50 de metri de baza MSF, iar ei au fost prinşi la mijloc. Se aflau într-o vilă făcută din lemn, protejaţi de nişte saci de nisip.
„Am stat şase ore într-o cameră, fără să putem ieşi. Nu am simţit nimic, era adrenalina”. A somatizat însă tot stresul brusc a doua zi. „Am început să fac temperatură, mi-a fost rău, două zile nu am fost bun de nimic”.
Primii evacuaţi au fost expaţii, iar abia apoi congolezii – aşa cere protocolul organizaţiei.
Am avut colegi congolezi pe care a trebuit să-i lăsăm acolo şi nu mi-a picat bine chestia asta. Trăieşti şi munceşti cu nişte oameni şi când vine momentul critic, îi laşi în urmă. Şi acum, când mă gândesc, am un nod în gât.
Răzvan Popa, MSF:
Îşi aminteşte cum colegii congolezi spuneau în timpul atacului: „Sigur mi-au atacat casa, nu mai am la ce să mă întorc”.
Şi expaţii, la evacuare, au avut exact 20 de minute să-şi strângă bagajul şi să plece. Au lăsat în urmă cea mai mare parte a lucrurilor, au luat doar câteva obiecte. „Şi am înţeles atunci ce înseamnă pentru cineva care e în război să-şi ia hainele şi să trebuiască să plece. Doar că eu nu plecam de-acasă. E oribil”.
Vrea să revină în România: „E multă treabă şi-acasă”
Visul lui Răzvan este ca, după nişte ani petrecuţi lucrând pentru MSF, să revină şi să aplice în România toate lucrurile învăţate în misiunile efectuate în Africa.
Ar vrea ca, după MSF, să lucreze în zona de educaţie. Se gândeşte la o experienţă de genul Teach for Romania, i-ar plăcea să facă măcar un ciclu de 4 ani, în care să predea într-o zonă defavorizată.
E multă treabă şi-acasă. Generaţia noastră trebuie să facă ceva. Toate cunoştinţele trebuie să le-aduc acasă într-o zi. Şi toţi care suntem plecaţi trebuie să ne întoarcem acasă. Nu e un naţionalism gratuit. Mi se pare că trebuie să întoarcem ceva, să dăm ceva înapoi.
Răzvan Popa, MSF: