Comentează“Urăsc să cer şi am refuzat de multe ori donaţii pentru că reuşeam noi să acoperim costurile”, scria Valeriu Nicolae, fondatorul Casa Bună, care a relatat despre această experienţă în Libertatea.
Dar 90 de computere sunt 90 de computere. Iar când vin de la o fundaţie care protejează natura, precum Conservation Carpathia, accepţi darul cu inima mai uşoară.
Voluntarii au setat computerele şi le-au conectat la internet în casele a 90 de copii. “Asta a fost o adevărată aventură, să pregătim atâtea calculatoare”, îşi aminteşte Eliza Trăistaru, absolventă de cibernetică şi, de peste doi ani, voluntar la Casa Bună.
Eliza umblă prin satul Pojorâta, comuna Lereşti, cu masca pe chip şi o foaie plină de nume în mână. Cu ea sunt Pavlo şi Corina, alţi doi voluntari.
“Unii copii nu au mai răspuns la telefon, vrem să vedem ce e cu ei. Şi vrem să instalăm o aplicaţie, să folosim camera de la telefon. Nu toate computerele au webcam şi e nevoie ca şi voluntarii care fac lecţii să-i vadă pe copii, nu doar să-i audă”, explică tânăra.
La lemne, la fân sau
la scăldat
Vara lecţiile sunt, desigur, un chin. Mai ales când în capătul satului se află un mic baraj, pe Râul Târgului, iar acolo e loc bun de scăldat. Apa nu e prea adâncă şi nici prea rece.
La început, le-a fost greu să se rupă de la joacă sau de la munci şi să se aşeze în faţa calculatorului o oră, două. Acum s-au obişnuit.
Eliza Trăistaru, voluntară Casa Bună:
Copiii care nu răspund la telefon sunt, de obicei, plecaţi cu părinţii la lemne sau la fân. Sidonia, de exemplu, o fetiţă care trece în clasa a VII-a, a stat o săptămână pe drumuri, în căruţă. Părinţii ei iau lemne de la depozit şi umblă apoi prin sate să le vândă.
“Poţi să fii prezentă de două ori pe săptămână la cursurile online?”, o întreabă Eliza şi Corina. Iar copila dă din cap că nu, “iar o să plec, n-o să fiu acasă, iar la lemne”.
Asta înseamnă că Sidonia va da computerul primit altui copil din sat, care poate participa la lecţii. Iar Sidonia va lucra prin telefon cu voluntarii Casa Bună.
Nu e supărare, fetiţa le îmbrăţişează pe cele două fete de la oraş ca pe nişte surori. Se bucură că n-au şters-o din listă.
Pe Ionuţ, care trece într-a cincea, bunica nu-l trimite la fân sau la alte munci în câmp. Familia îl lasă pe cel mic acasă, să se joace cât vrea şi să înveţe. “Lasă, muncim noi cât mai putem”, spune bătrâna, privindu-şi nepotul cum se sfătuieşte cu Pavlo, IT-istul.
Aplicaţia nu merge. În camera cu tavan jos, cu pleduri împăturite la dungă pe pat şi câteva jucării stivuite pe şifonier, s-a lăsat o linişte de parcă s-ar fi îmbolnăvit grav un animal din gospodărie.
Pavlo încă nu-şi dă seama ce nu e în regulă, ce-a mâncat softul de nu dă lapte.
Printre mămici şi
artişti
Nici la Fernando, zis Feri, care trece într-a şasea, nu funcţionează aplicaţia. Când a ajuns la Cosmin acasă, în spatele lui Pavlo s-a adunat o adevărată galerie de puşti. Cei mici îl urmăresc cu evlavie pe programator cum “meştereşte” printre cabluri şi căşti.
Mămici din vecini bagă capul pe uşă şi întreabă dacă au mai venit computere. Sau le arată Corinei şi Elizei operele de artă de ultimă generaţie, manufacturate de copiii lor.
De pildă, pietre pictate cu acuarele, “acuarele nu prea bune, ce-am găsit la magazin în sat, le-a spălat ploaia şi s-au şters, dar le-am făcut poză”. Sau desenele lui Fernando, care sunt expuse pe pereţii sufrageriei: cranii cu inimi şi cuţite înfipte strategic pe ici, pe colo.
După propria mărturisire, artistul de gimnaziu trece prin perioada YouTube.
Părinţii din Pojorâta îşi permit, în general, cablu TV şi internet. Cei mai mulţi muncesc din greu pentru a-şi adăuga câte ceva la casă, termopane, parchet, verande.
Computerele au aterizat printre sobe, mileuri şi draperii chinezeşti ca nişte obiecte din altă lume. Aceste “maşini care vor face, sper, diferenţa între analfabetism funcţional şi normalitate”, le descria Valeriu Nicolae în Libertatea.
Meditaţii la Scratch
Voluntarilor li se deschid şi uşile, şi inimile. Oamenii au înţeles că străinii de la oraş vor acelaşi lucru ca şi ei: binele copiilor.
Oricât de pitorească ar fi zona, cu dealuri împodobite de brazi, cu pârâiaşe care curg prin spatele curţilor, fără educaţie, în Pojorâta te aşteaptă tot o viaţă de trudă, la încârcat lemne sau la întors fânul.
“Sperăm să
creştem dintre ei mici programatori. Avem voluntari care fac cu ei cursuri de
Scratch, un limbaj de programare special pentru copii”, spune Eliza.
Româna şi matematica sunt baza, dar facem şi engleză şi ce mai au nevoie copiii. Când începe şcoala, ei vor trage de noi, să-i ajutăm la lecţii.
Eliza Trăistaru, voluntară Casa Bună:
“Pot să ajut cu lecţii la istorie, cultură civică şi sociologie”, “Puteţi conta pe mine pentru nişte matematică”, “Aş vrea să ajut la engleză, dacă se poate şi dacă o diferenţă de fus orar de 7 ore nu încurcă foarte mult”… Pe pagina de Facebook a asociaţiei, vin ofertele de voluntariat.
Conform Eurostat, România se află pe locul trei în Europa, în privinţa abandonului şcolar. Pe lângă copiii din Lereşti şi Nucşoara, Casa Bună are în grijă şi o sută de copii din Ferentari.
Când vine vorba de educaţie, cursa e întotdeauna contra cronometru. Valeriu Nicolae nu cere pentru aceşti copii sau pentru copiii din Argeş bani, ci timp tot mai preţios într-o lume tot mai grăbită.
Cere ore donate în faţa computerului, în speranţa că, într-un final de poveste şi început de roman, copilul de la celălalt capăt al aplicaţiei îşi va lua singur “Habarnam” sub braţ şi se va duce să citească în grădină, de plăcere.
Dacă puteţi ajuta Casa Bună cu webcam-uri, luaţi legătura cu redacţia noastră, la adresa libertatea@ringier.ro.