Walter Robinson, reporterul Spotlight, despre cum scad investigațiile corupția: “Să susţii jurnalismul local e la fel de important ca a susţine spitalul local”

Walter Robinson, jurnalistul care a condus echipa Spotlight din cadrul publicației Boston Globe în investigația care a primit în 2003 premiul Pulitzer pentru Public Service a fost invitatul special al ediției numărul 11 a Galei Premiilor Superscrieri care a avut loc zilele trecute la București.

Munca echipei lui Robinson a inspirat filmul “Spotlight” din 2015, o scrisoare de dragoste adresată meseriei de jurnalist, premiată cu Oscarul pentru cel mai bun film în 2016. Când documentarul lui Alexander Nanau, ”Colectiv”, primea în 2021 două nominalizări la Oscar, presa din toată lumea remarca rădăcina comună a celor două pelicule: persistența de ”a-i denunța pe cei de la putere chiar și cu riscul de a primi amenințări cu moartea împotriva ta și a familiilei”, așa cum scria chiar Boston Globe despre filmul românesc. Legătura dintre Walter Robinson și ziarul său de suflet durează de o viață.

Ca tânăr reporter, Walter Robinson s-a angajat la Boston Globe în 1972, pe când avea 26 de ani. În ianuarie 2022 a împlinit 76. Timp de 50 de ani, a rămas fidel şi publicaţiei, şi meseriei. Încă are o încredere de nezguduit în forţa jurnalismului.

“Jurnalismul bun e mereu posibil”

Cu ocazia vizitei în România, Robinson a acordat un interviu cititorilor ziarului Libertatea, în care a vorbit despre starea actuală a presei, în SUA şi în România, dar şi despre travaliul celebrei investigaţii, care a zguduit din temelii Biserica Catolică.

Libertatea: -Când vezi filmul “Spotlight” sau citeşti investigaţiile Boston Globe, rămâi cu imaginea jurnalismului ca o meserie eroică, în care reporterii luptă sistematic pentru bine. În zilele noastre, când se taie tot mai mult din resursele pentru jurnalismul de investigaţie,  de profunzime, mai e posibil genul de jurnalism care a dus la descoperirea abuzurilor din cadrul Bisericii Catolice?
Walter Robinson: -E încă posibil. Jurnalismul bun e mereu posibil, pentru că sunt atât de mulţi jurnalişti buni. Chiar şi în redacţiile mai mici, trebuie să ne amintim că cititorii vor acelaşi lucru: să-i tragem la răspundere pe oameni şi instituţii. Aceasta este cea mai importantă parte a muncii noastre şi merită să angajăm resurse. 

”Ceea ce ne spune guvernul nu e niciodată întregul adevăr”

– Este adevărat şi că toţi jurnaliştii buni sunt, de fapt, reporteri de investigaţie. Ce e un reporter de investigaţie? Sigur, poate fi un membru al echipei Spotlight, dar toţi reporterii buni vor să ajungă la povestea din spatele a ceea ce este arătat. 
– Fiecare reporter bun dezvoltă tehnici şi abilităţi de documentare care îi permit să ajungă în culise, să afle exact ce se întâmplă. Asta e tot ce facem. Înţelegem că ceea ce ne spune guvernul nu e niciodată întregul adevăr. Uneori ceea ce ne spun e de-a dreptul fals şi treaba noastră e să descoperim adevărul. Cred că multe redacţii încă fac asta. Iar, astăzi, echipa de investigaţii Boston Globe e de două ori mai mare decât pe vremea când o coordonam eu – tocmai pentru că oamenii au ajuns să se aştepte la acel tip de jurnalism. 

– Dar acela este vârful. Colegii dumneavoastră, echipele mari de investigaţii, cum sunt cei de la Pro Publica sau NY Times nu sunt neapărat regula, ci mai mult excepţia – chiar şi în SUA, unde există o tradiţie amplă a jurnalismului de calitate decât, de pildă, în Europa de Est. Avem şi în România exemple: echipele de investigaţii de la Libertatea-GSP, sau RISE Project, însă regula generală este să fie tot mai puţine resurse investite în jurnalismul de profunzime. Redacţiile cer mai multă cantitate, audiență, nu calitate. 
– Aşa e. E o problemă în fiecare redacţie: încerci să atragi cititori, să-i faci să plătească, astfel că mai mulţi reporteri şi mai mult timp merg acum către poveşti care nu sunt aşa de importante, dar, pentru un anumit segment din populaţie, ele contează.

În SUA se dezvoltă tot mai frecvent instituţiile de presă nonprofit: unde nu trebuie să-ţi faci griji că publisherul ia bani de la guvern sau că vrea ca redacţia lui să nu facă jurnalism serios. Publicul, şi în special oamenii cu bani, sprijină munca în schimb, fără să controleze editorial. 

”Susţinătorii o fac pentru că înţeleg că a susţine presa locală este la fel de important ca a susţine muzeele de artă sau spitalele locale”

Problema cu jurnaliştii este că suntem foarte buni să facem ştiri, dar nu aşa buni la gestionat o afacere. Când au venit toate redimensionările, mulţi jurnalişti au plecat şi au pornit propriile site-uri de investigaţie – cum s-a întâmplat şi în România – şi au făcut jurnalism foarte bun vreo doi ani, dar nu ştiau cum să strângă bani, aşa că multe s-au scufundat. Acum, în SUA, avem Institutul pentru Ştiri Nonprofit, un consorţiu de organizaţii jurnalistice care promovează jurnalismul de investigaţie şi serviciu public, nonprofit. 

Sunt fundaţii care sprijină jurnalismul, dar şi încearcă să dezvolte noul model de business. Pentru proiectul în care sunt implicat, ca să obţinem fonduri, toţi oamenii noştri de pe partea de business au mers la traininguri despre cum să strângă fonduri, cum să facă un buget, cum să optimizeze prezenţa online şi feed-urile de social media ca tot mai mulţi oameni să citească jurnalismul.

Majoritatea startup-urilor în jurnalism din SUA o duc destul de bine, pentru că au învăţat cum să strângă bani. Noi, jurnaliştii, nu gândim niciodată ca publisherii, dar acum trebuie să o facem. Încercăm să profităm de tehnologie.

– Noile organizaţii media sunt mai flexibile decât în modelul tradiţional de business?
– Da, nu mai vrei să urmezi modelul tradiţional de business în presă. Să luăm exemplul Boston Globe. Încă privim Boston Globe drept un ziar, dar este o platformă multimedia. 

Câştigăm premii Emmy pentru proiectele noastre video, pentru podcasturile noastre, facem jurnalism în multe moduri. Cred că acesta e modelul.

Predau şi văd cum studenţii la jurnalism ştiu că trebuie să fie mai întreprinzători. Ei înţeleg că nu este suficient să înveţe cum să documenteze şi să scrie. Dacă vor locuri de muncă bune – şi încă sunt slujbe bune în jurnalism – ei învaţă de la început abilităţi suplimentare: mapping (n.r. Prezentarea grafică a diverselor informații), lucrul cu bazele de date. Fiecare student pe care l-am avut a învăţat şi cum să facă video. Dacă încearcă apoi să se angajeze la un aşa-zis “ziar”, sunt mult mai atractivi pentru că sunt jurnalişti multimedia, nu doar ziarişti. 

“Disputele între jurnalişti şi oficiali sunt, de fapt, dispute între public şi oficiali”

– În România, presiunile la adresa jurnaliştilor sunt în creştere, după cum arată şi rapoartele internaţionale privind libertatea presei. Ştiţi cazul Emiliei Şercan, dar nu este singura. Pe listă se numără şi zecile de procese intentate de primarul sectorului 4, Daniel Băluţă, la adresa jurnaliştilor de la Libertatea conduşi de Cătălin Tolontan, mai multe decizii ale instanţelor care vizau ştergerea de investigaţii realizate de mai multe publicaţii. Cum pot depăşi jurnaliştii presiunile şi obstacolele create de autorităţi şi grupuri de interese?
– Printre poveştile de care am auzit  în România se numără cazuri ridicole de refuz când reporterii încearcă să obţină documente care sunt, cu siguranţă, publice, precum şi procesele prin care se încearcă hărţuirea jurnaliştilor. 

Acestea sunt probleme la care ne gândim deseori ca fiind dispute între jurnalişti şi oficiali, aşa că rareori scriem despre ele. Avem propriile probleme în Massachusetts – deşi nu avem procese. În urmă cu cinci ani, am început să ne schimbăm felul de a gândi:  acestea sunt în realitate dispute între public şi autorităţi, aşa că am început să relatăm despre aceste cazuri în mod proeminent. Într-un caz, Poliţia de Stat cerea 2 milioane de dolari pentru a răspunde unei solicitări de documente publice. 

Poveştile pe care le-am publicat erau aşa ruşinoase pentru autorităţile publice încât au început să nu mai refuze mare parte din solicitările noastre. Apoi, legislativul a dat o lege care a consolidat legislaţia noastră privind accesul la documente publice.

Jurnalismul de investigație scade corupția

– Filme precum “Spotlight”, Colectiv” sau “Toţi oamenii preşedintelui” scot la iveală ce este putred în societate în diferite momente din timp: 2001, 2015, 1972. Corupţia pare să fie o poveste fără sfârşit, iar încrederea oamenilor în media nu lasă loc pentru prea mult optimism. Două treimi dintre americani spun că nu au încredere în media. În România, statisticile sunt puţin mai bune, dar tot dezamăgitoare. Cum pot jurnaliştii să depăşească scepticismul publicului şi să îi recâştige încrederea?
– Ziarele americane au început să facă reportaje serioase de investigație în anii 1970 şi au expus multe cazuri de corupție guvernamentală. Multe state au înființat birouri de etică și birouri de inspecție generală pentru a investiga faptele nelegiuite. De-a lungul timpului, nivelul corupției a scăzut, deoarece oficialii se temeau să fie expuşi. 

De asemenea, este adevărat că, de când organizațiile de știri au început să reducă personalul la începutul anilor 2000, corupția a crescut oarecum. Asta îmi sugerează că, în timp, să raportezi bine ca redacție corupția poate provoca schimbare.

Cât despre atitudinea publicului față de presă, nu este atât de rea pe cât sugerează sondajele. În SUA, evaluarea noastră generală este proastă. Dar întrebarea este: aveți încredere în mass-media pentru a raporta adevărul? Desigur că oamenii de stânga se gândesc la Fox News și spun: nu. Oamenii de dreapta se gândesc la MSNBC sau la New York Times și spun nu. Dacă îi întrebi însă pe oameni dacă au încredere în ziarul local, cifrele nu sunt nici pe departe atât de rele. 

Ce putem face pentru a îmbunătăți încrederea publicului? Cred că tot ce putem face este să fim modești, să facem investigații bune și să sperăm că publicul răspunde în mod corect.

Trebuie să recunosc, totuși, că am zile în care sunt pesimist că, în SUA, democrația noastră poate supraviețui forțelor care luptă împotriva ei.

Investigația care a schimbat lumea. „Trebuia să facem povestea să iasă la suprafaţă”

– Investigaţia privind abuzurile sexuale comise de preoţii catolici a fost una de lungă durată, care v-a cerut, pe lângă timp, multă energie psihică. Ce v-a ajutat să rezistaţi, în ciuda poverii psihice?
–Eram atât de îngroziţi de ceea ce Biserica permisese să se întâmple la mii de copii. Eram determinaţi, pentru că ştiam că trebuie să facem povestea să iasă la suprafaţă.

Am început prin a investiga cazul unui preot şi am descoperit rapid că biserica ascundea mulţi alţi preoţi. Erau 250 de preoţi doar în Boston.

Publicul trebuia să ştie. Cum opreşti asta altfel? Asta ne-a făcut să mergem mai departe: poveştile oamenilor care au suferit, unii dintre ei aproape întreaga viaţă. Multe din victime ajung să aibă dependenţe, iar rata sinuciderilor e foarte mare printre victime. Trebuia să schimbăm asta. 

”Suntem reporteri care punem întrebări dure”

– Din punct de vedere etic, care a fost cea mai dificilă decizie pe care aţi luat-o de-a lungul seriei de investigaţii?
– Pot să mă gândesc un minut? (rămâne pe gânduri) O problemă a fost câtă sensibilitate aducem în interacţiunea cu persoanele care au suferit din cauza abuzurilor. Nu suntem consilieri psihologici, nu suntem pregătiţi ca atare. Suntem reporteri care pun întrebări dure. Pentru unii din noi, inclusiv pentru mine, a fost o experienţă de învăţare: despre cum să mă aşez lângă un om şi să îi arăt că îmi pasă de el, de starea lui de bine şi de povestea sa. 

Le ceream unor oameni vulnerabili să ne ajute, aşa că am fost precauţi. Când am început să scriem, am primit sute de telefoane în primele săptămâni. Mulţi dintre ei erau oameni tulburaţi şi eram primele persoane cu care vorbeau despre asta. La 14-15 ani, simţeau aşa multă vină şi ruşine.

A fost o provocare etică din acest punct de vedere: cum ne facem munca fără să le facem mai mult rău acestor oameni.

Avem o practică în SUA: nu identificăm victimele abuzului sexual decât dacă acestea vor să fie identificate. Dar am avut mai mulţi oameni care ne-au sunat şi erau revoltaţi pe biserică, pentru că toţi credeau că numai lor li se întâmplase. Erau atât de furioşi şi voiau ca noi să le spunem poveştile cu nume şi prenume, în ziarul de-a doua zi. 

De obicei, jurnaliştii ar spune: “grozav, trimitem imediat un fotograf, vă dăm numele”. Însă, în multe cazuri, le-am spus: cred că ar trebui întâi să povesteşti şi familiei şi să te gândeşti dacă e bine pentru tine să faci publice aceste lucruri: poate din perspectivă profesională, poate vrei să ai timp să le povesteşti prietenilor. Le spuneam să se gândească la toate astea, înainte să vorbească cu noi.

În ziar, publicam şi datele de contact ale unei organizaţii care ajuta victimele abuzului sexual, ca oamenii să poată primi ajutor…

300 de oameni care suferă și tac

– Totuşi, acel nivel de încredere e copleşitor: oameni care vă spuneau prima dată ceva ce ţinuseră secret ani de zile. De unde credeţi că venea: pentru că eraţi primii care scriau pe acest subiect sau pentru că aveau încredere în Boston Globe ca instituţie de presă?
– Din ambele motive, cred. Dar aş aminti că doar o parte din victime au ieşit în faţă. În primul caz de care am scris, au fost în cele din urmă acorduri pentru 110 din victimele lui, dar ştim că a avut în jur de 400 de victime. Ceilalţi 300 sunt încă în umbră. 

Totuşi, cred că – în SUA cel puţin- putem vedea, în ultimii 20 de ani, că mai multe persoane care au fost victime sunt dispuse să iasă din umbră. Cred -şi au mai scris sociologi despre asta – când a apărut mişcarea #metoo, cu tot ce ieşise la suprafaţă la începutul anilor 2000, oamenii credeau că e mai puţină stigmă, mai puţină ruşine asociată unei astfel de mărturisiri. 

În cazul bisericii, pe măsură ce mai multe victime ieşeau în faţă, cu atât mai mult oamenii vedeau că era nevoie de o reformă instituţională.

În prezent, avem un caz mare în SUA: peste 80.000 de victime din rândul cercetaşilor care au cerut daune pentru abuzuri sexuale.

“Ajută-ne să salvăm alt copil”

– Au fost cazuri când a trebuit să convingeţi victime care nu voiau să vorbească?
– Abordam oameni care aveam nevoie să vorbească, pentru că ştiau de un anumit preot. Le explicam că pot rămâne anonimi. Dacă erau încă ezitanţi, şi unii erau, le spuneam: “uite, nu vrem să facem rău, ştiu că vă cerem să vă asumaţi un risc, dar dacă ne ajutaţi, poate asta nu se va întâmpla şi altcuiva”.

Oamenii răspundeau la asta. Ce argument mai bun poţi să dai? Salvează un alt copil. Ajută-ne să salvăm alt copil.

”Sacha Pfeiffer, un intervievator extraordinar”

– Pe de altă parte, există riscul să le ceri să îşi spună povestea când poate nu sunt încă pregătiţi.
– Aşa e. Au fost situaţii dificile. Colega mea, Sacha Pfeiffer a intervievat mai multe victime decât oricine altcineva din echipă. E un intervievator extraordinar: oamenii îi spun lucruri pe care nu mi le-ar spune mie. Uneori îi spuneau: am fost “molestat” de acest preot. Vorbisem însă de asta în redacţie: “molesta” e mai mult decât un cuvânt de şapte litere. Uneori trebuia să-i întrebăm concret pe oameni: la ce te referi? Poţi să ne spui ce s-a întâmplat? 

Vorbeam cu un bărbat care absolvise acelaşi liceu ca mine. Şi mi-a spus că fusese molestat de antrenorul de fotbal de la liceu, care era şi preot. Şi am întrebat ce s-a întâmplat. În cazul lui, fusese viol anal. Mi-a spus întâi mie, apoi le-a povestit soţiei şi copiilor lui. Căsnicia lui nu fusese niciodată bună, tocmai pentru că fusese în această carapace. 

Apoi, a mers la procuror şi a devenit martorul principal în faţa juriului. Preotul a fost condamnat şi a ajuns la închisoare pentru 8 ani, mulţumită curajului acestui om.

Era important să spunem aceste poveşti. Dar cred că subiectul cel mai mare a fost întotdeauna cum de s-au întâmplat aceste lucruri. Acel “De ce”. 

“12.000 de pagini şi nicio grijă arătată faţă de copiii care au suferit”

-Adică mecanismele instituţionale care protejau abuzatorii. 
-Exact. Răspunsul era în documente. Poziţia Bisericii era să apere cu orice preţ reputaţia sa, iar asta însemna să ţină totul secret. Când un preot abuza copiii, şi apăreau zvonuri în comunitate, mutau preotul în altă parohie unde urma să facă din nou acelaşi lucru.  

După multe eforturi, am obţinut documentele. Biserica avea un dosar pentru fiecare preot. Unul dintre ei pregătea fete care urmau să devină călugăriţe, lucru care, în cadrul Bisericii Catolice, e marcat printr-o ceremonie, o căsătorie spirituală. Acest preot se prezenta pe sine drept Hristos pe Pământ şi le-a convins pe multe dintre ele să aibă o relaţie intimă cu el, pentru că aşa aveau o relaţie intimă cu Dumnezeu. În dosarul lui era inclusiv scrisoarea pe care i-a trimis-o cardinalul când se pensionase. 

Cardinalul, care ştia tot ce făcuse, îi scria: “Dragă Părinte Matthew, mulţumesc pentru decenii de muncă în slujba bisericii şi mai ales în slujba tinerilor”. E înfiorător să citeşti aceste rânduri.

După luni de zile, obţinusem, în instanţă, 12.000 pagini de documente legate de preoţi. Impulsul e să te apuci de scris articole: ce ne spun documentele. Dar i-am spus lui Marty, editorul nostru: “problema nu este ce e în documente, ci ce nu se află în documente”. M-a întrebat: “La ce te referi?Tocmai am cheltuit atâţia bani şi am făcut atâtea eforturi să obţinem documentele şi îmi spui că articolul de mâine va fi despre ce nu e în documente”. 

„Şi i-am răspuns: “12.000 de pagini, toată această corespondenţă între episcopi şi cardinali, şi preoţi responsabili de personalul cleric. 12.000 de pagini şi nu era nicio singură propoziţie care să exprime vreo grijă faţă de copii. Acesta e lead-ul (n.r. Deschiderea unui articolul) ”, i-am zis.

Şi el a zis: “poate al treilea paragraf”.

Dar acel lucru însemna mai mult pentru mine decât ce scria în documente. 

Eu crescusem în acea biserică, familia mea era foarte religioasă, eu am fost un băiat de altar. Am fost în una din foarte puţinele parohii din arhidieceză în care nu era niciun preot care să fi abuzat de copii. Dar m-am întrebat: cum ar fi fost dacă mi se întâmpla mie?

Și titlul a fost ”Trădare”

– Educaţia catolică a făcut mai dificil să documentaţi acest subiect?
– Toate vieţile noastre se învârtiseră în jurul bisericii  şi, dacă au putut face asta… În 2002, opt dintre noi am scris o carte, în cinci săptămâni, iar titlul este “Trădare”. Pentru că este o trădare de proporţii monstruoase. Cred că ar fi dificil pentru biserică să-şi revină din asta, mai ales din moment ce ei nu înţeleg că cea mai bună cale înainte este transparenţa. 

“Ce altă instituţie mai există în viaţa americanilor care nu dă niciun rol semnificativ femeilor?”

-Credeţi totuşi în posibilitatea ca instituţia să se reformeze? În 10,20, 50 de ani de-acum?
-Am un prieten preot care spune: trebuie să înţelegi că jurnaliştii gândesc în termeni de “mâine” sau “săptămâna viitoare”. Biserica gândeşte în termeni de secole. (n.r. Secvența cu afirmația legată de secole apare și filmul ”Spotlight”) Schimbarea se poate întâmpla la 4-5 papi de-acum înainte. Eu am încetat să mai merg la biserică, de mult timp. 

-Dinainte de investigaţie?
-Da, dinainte. Mai mergeam de Crăciun şi Paşte, când trăiau mama, respectiv mama soţiei. Soţia mea acum merge la Biserica Episcopală unde au la fel de multe femei preoţi ca bărbaţi preoţi. În rest, e ca la catolici: aceeaşi slujbă, aceeaşi împărtăşanie. 

Eu mai intru într-o biserică catolică numai la nunţi şi la înmormântări. Dar înmormântarea mea nu va fi într-o biserică catolică.

Unul din motivele principale pentru care am renunţat să mai merg a fost că această instituţie era atât de retrogradă. Ce altă instituţie mai există în viaţa americanilor care nu dă niciun rol semnificativ femeilor? Dacă Biserica Catolică ar avea femei preoţi sau dacă ar lăsa preoţii să se mărite, cred că o bună parte din această problemă nu s-ar fi întâmplat. 

Foto: Fundația Friends for Friends

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro