Comentează- După ce a documentat minuțios cazul de exorcizare care a dus la moartea Irinei Cornici, scriitoarea Tatiana Niculescu a rămas cu o perspectivă nuanțată asupra BOR, necesară în vremuri de polarizare extremă.
- ”Biserica e alcătuită și ea din oameni și a reacționat pe bisericuțe”, descrie scriitoarea felul în care BOR acționează în momente de criză.
- ”Vedem dezorientarea asta cu aer de competență – și mai mult decât atât, cu aer de competență în cele înalte. Suntem specialiști cu toții în Dumnezeu!”, crede ea că e ceea ce vedem cu toții în pandemia de coronavirus.
- ”Mi se pare teribilă iresponsabilitatea de a-i conduce pe oameni pe un drum anume, care-i poate duce chiar la moarte”.
- Un interviu cu cineva care a documentat consecințele unei exorcizări reale într-un moment în care există televiziuni în România care dau exorcizări pe post, iar CNA spune că nu-i poate amenda.
Pe 16 iunie 2005, presa românească anunța moartea prin exorcizare a Irinei Cornici, în vârstă de 23 de ani. Tânăra fusese supusă ritualului religios la Mănăstirea „Sfânta Treime” din Tanacu, județul Vaslui, de către un preot și patru călugărițe.
Povestea exorcizării de la Tanacu, care a încins spiritele în țară și a depășit hotarele României, a intrigat-o pe scriitoarea Tatiana Niculescu. Jurnalistă BBC, ea a pornit pe firul evenimentelor și a descoperit o altă istorie, pe care a descris-o în cartea „Spovedanie la Tanacu”, publicată la Humanitas, în 2006.
Teza mea din această carte e că asta e mai puțin o poveste spectaculoasă despre un exorcism, și mai mult o tragică poveste despre falimentul instituțiilor publice din țara noastră, care ar trebui să se ocupe de binele, sănătatea și protecția fiecărui cetățean.
Tatiana Niculescu:
Carte, teatru, film, viață
Volumul a fost dramatizat în regia lui Andrei Șerban și ecranizat în regia lui Cristian Mungiu. Spectacolul de teatru s-a jucat la New York, pe off-off Broadway, la teatrul La Mama, iar filmul „După dealuri” (2012) a câștigat premiul pentru scenariu la Cannes.
Recent a apărut cea de-a cincea ediții a cărții „Spovedanie la Tanacu”. E încă o confirmare a faptului că în acele întâmplări stă ceva important pentru oameni.
„Cartea asta a avut un destin al ei și sunt convinsă că are un destin al ei, independent de mine. Lucrurile astea s-au petrecut fără ca eu să le premeditez. Eu nu m-am bătut în niciun fel pentru ea”, povestește Tatiana Niculescu.
Scriitoarea vorbește și despre responsabilitatea pe care o au Biserica și instituțiile statului în cazul Tanacu, dar și în prezent, în condițiile în care pandemia de COVID-19 pune la pământ sute de români zilnic și, la fel ca în urmă cu 16 ani, opinia publică este inundată de opinii dezinformate și de fantasme.
Libertatea: Cum ați ajuns să documentați cazul Tanacu?
Tatiana Niculescu: Nu cred că eu am făcut ceva special, ci doar aveam niște reflexe bine înșurubate, pe care le-am urmat. Mă repatriasem de curând, după o absență destul de lungă din țară. Dar eram la curent cu ce se întâmpla, cu ce se scria, cu realitatea românească, pentru că lucram în secția română a BBC, chiar dacă era într-o corporație străină.
Și alți ziariști români au făcut asta, dar pe porțiuni mici, fragmentar, pentru că, spre deosebire de mine, erau dependenți de ceea ce se cheamă breaking news. În fiecare zi trebuiau să aducă o noutate, nu aveau timpul – și poate nici deprinderea – să facă un pas înapoi, să aibă o privire de ansamblu asupra cazului.
Noi, la BBC, nu ne ocupam de fapte diverse, ci de news and current affairs.
La început, nu m-a preocupat cazul, dar când a căpătat interes național și a devenit o mare dezbatere, atunci n-a mai putut fi evitat.
M-am trezit în situația de a găsi o soluție: cum îl abordăm noi, când nu înțelegeam cine, ce, cum, când și unde – nu aveam răspunsurile la întrebările de bază ale unui demers jurnalistic. Eu așa am început, pentru că, cu cât citeam mai mult, cu atât înțelegeam mai puțin. Emoția pe care a stârnit-o această poveste era atât de mare încât întuneca mințile, nu puteai să mai discerni ce era emoție și ce era fapt autentic de viață.
„Nimeni n-a premeditat o crimă odioasă”
– Elementul exotic al acestui caz este exorcizarea. Ce s-a întâmplat, de fapt, la Tanacu? A fost un ritual de exorcizare ca la carte, dacă putem folosi termenii aceștia?
– Dacă ne luăm după declarațiile celor implicați, a fost un ritual de exorcizare, care nu este ceva nou sau nemaipomenit în contextul religios, cel puțin al bisericilor tradiționale. Nu era o practică care se făcea pentru prima dată atunci într-o biserică din România. E o practică care-și are rădăcinile în Evanghelii și deci este legitimă în interiorul trăirii religioase. Dar nu mai suntem acum cinci-șapte secole, s-au stabilit niște reguli în aplicarea acestei proceduri de încercare de vindecare sufletească a cuiva. Procedurile sunt mai laxe în spațiul răsăritean și mai riguroase în cel occidental. La Tanacu, s-au întâlnit mai multe nefericiri și diletantisme. Nimeni n-a premeditat o crimă odioasă
Ce m-a fascinat în această poveste a fost că aproape toți cei implicați, indiferent că erau din sfera religioasă sau din cea a sistemului de sănătate și de asistență socială, au avut bune intenții.
– Ce fel de oameni ați descoperit în jurul Irinei?
– Oameni cu necazuri și bucurii, ca noi toți. Încercarea mea a fost să nu pornesc cu nicio prejudecată, să îl ascult pe fiecare. Fiecare a încercat, după putința lui și propriile fantasme, să facă ceva în acest caz.
Dar confuzia de competențe este o boală a societății noastre și mă tem că rămâne actuală. Confuzia de competențe și diletantismul profesional au dus, în extrem, iată, la moartea cuiva.
Responsabilii din cazul Tanacu: și monahii, dar și medicii
– Inculpații au regretat cele întâmplate? Sau ce atitudine au avut față de moartea Irinei?
– Călugărițele și preotul s-au confruntat tot timpul cu nedumerirea. Nu înțelegeau ce au făcut ei rău, încercând după trăirea, mentalitatea și gradul lor de educație să ajute un om aflat într-o situație critică, diagnosticat cu schizofrenie. După starea de uimire și nedumerire, bineînțeles că le-a părut rău și cu atât mai mult s-au căit. Sunt convinsă că până în zilele noastre acest episod a marcat nu numai viața lor socială și pe cea de mănăstire, pentru că au trăit aproape un linșaj mediatic, au fost marginalizați. Sunt convinsă că acest caz i-a marcat în raporturile lor cu propria credință, și își vor fi pus tot felul de întrebări despre asta: „Ce-am făcut rău? De ce, dacă am vrut să fac bine, a ieșit o nenorocire atât de mare? Cum explic asta în logica credinței mele?”. Îmi închipui că e un caz dostoievskian, care îi pune în față unui om cu conștiință și unui om credincios o situație în care nu e deloc ușor să aibă un răspuns.
– Credeți că au fost scos țapi ispășitori preotul și maicile? Considerați că mai erau și alți oameni din jurul cazului care ar fi trebui să fie trași la răspundere?
– Da! Cred că ar fi fost mai cinstit ca responsabilitatea să fie împărțită cu sistemul medical.
Ce s-a întâmplat ține de mentalitatea noastră marcată de comunism, este disoluția responsabilității. Până la urmă, când toți sunt vinovați, nimeni nu e vinovat. Nimeni nu-și mai asumă nicio responsabilitate.
Într-un caz extrem ca acesta, în care un om a murit, cineva trebuie pedepsit. Ei aveau o responsabilitate, fără nicio îndoială, dar dacă parcurgem tot istoricul acestei povești vedem că aproape la fiecare răscruce a întâmplărilor, lucrurile ar fi putut s-o ia în altă direcție și să ducă, evident, către alte consecințe, poate mai bune. Și așa poate că nici n-am fi aflat vreodată că a existat o Irină Cornici.
Ce bântuie sistemul de sănătate
– Cum vi s-a părut reacția BOR în cazul Tanacu?
– Preotul a fost caterisit, cum era normal. Biserica e alcătuită și ea din oameni și a reacționat pe bisericuțe: unii preoți și ierarhi s-au lepădat imediat, până la a spune că practica exorcismului este străină bisericii, ceea ce este o minciună. Alții, dar mai puțini, pentru că presiunea mediatică era enormă, au avut măcar o tentativă de a înțelege cazul și de a-l nuanța.
– Ați menționat culpabil și sistemul de sănătate. Cum ați descrie experiența Irinei în spitalul din Vaslui?
– Zicem de biserică că e medievală, dar dacă ne ducem într-un spital psihiatric din România și vedem ce se întâmplă acolo, nu mai credem că suntem în secolul XXI.
Sistemul de sănătate era bântuit de proastă finanțare, incompetență, inumanitate și procedee arhaice. Înainte de exorcismul ratat de la mănăstire.
„Irina a fost tratată ca în post-Evul Mediu în spitalul de psihiatrie”
În spital erau o grămadă de asistați sociali bolnavi, stăteau câte doi-trei într-un pat, cu mințile pierdute, fără familii, fără să știe cineva de ei. Un spital care nu avea aviz de funcționare, pentru că nu era la standarde, dar funcționa pentru că oamenii n-aveau unde să se ducă. Irina n-a fost legată prima dată la mănăstire, a fost legată strașnic în spital, pentru că era ultraviolentă și agitată. I s-au făcut doze mari de haloperidol – păi, ăsta pune jos un cal, e un medicament foarte puternic. În țările civilizate, în care sănătatea mintală a populației este mult mai profesionist îngrijită, medicamentul haloperidol e ultima soluție.
– Preotul și măicuțele au citit cartea?
– Da, sigur. Mi-aduc aminte că preotul chiar făcuse unele notițe pe carte, dar nu știu ce scrisese. Au citit-o între procese. Cartea a apărut la Gaudeamus în 2006, când începuseră audierile la Vaslui. Ei aveau să fie condamnați la sfârșitul lui 2007. Aveau să facă recurs și să fie condamnați definitiv la Alba Iulia, cu o reducere a pedepsei. Mă gândesc că poate și cartea asta, care a apărut în preajma deciziilor, a ajutat cumva la limpezirea poveștii.
Mormântul Irinei Cornici, lăsat de izbeliște
– Ce v-a impresionat cel mai mult acolo, pe teren? Ce imagine purtați încă în amintire?
– Condițiile în care trăiau oamenii ăștia la Tanacu, precaritatea locului. Era o mănăstire în curs de construire. Biserica fusese făcută, dar chiliile erau destul de rudimentare. Erau din chirpici. N-am fost iarna acolo, dar cred că era un frig îngrozitor.
Porniseră de la un entuziasm tineresc și de la o înflăcărare religioasă să facă o mănăstire, dar nu aveau bani.
– În ce fel v-a impactat spiritual, personal, acest caz?
– Cam după un an-doi de când murise Irina, am mers să-i identific mormântul în satul Perieni (județul Vaslui, n.r.), unde se născuse. În cimitir, a fost foarte greu să mai găsesc locul în care fusese îngropată. Era o biată cruce de lemn, care presupun că acum nici aia nu mai e. Nu numai că mormântul ăsta acum poate că nu mai este, dar după înhumare, a fost dezgropată în vreo două rânduri, pentru noi investigații de medicină legală.
Nici măcar în moarte, Irina n-a avut parte de puțină liniște și de puțin respect. E o metaforă teribilă a singurătății și a abandonului, a lipsei de solidaritate umană în care s-a aflat acest copil.
Episodul de la filmul „După dealuri”
– „Spovedanie la Tanacu” a devenit spectacol de teatru și film. În povestea cărții, scrieți că ați colaborat foarte bine cu Andrei Șerban, însă ați avut niște discuții cu regizorul de film Cristian Mungiu. După atâția ani, cum vedeți lucrurile?
– N-am avut o colaborare aproape de niciun fel cu Cristian Mungiu, după ce am încheiat contractul de paternitate a scenariului. Probabil că așteptările mele au fost prea mari. Lucrasem înainte cu Andrei Șerban și lucrul cu el a fost formidabil, am comunicat și ne-am înțeles asupra diferitelor scene din spectacol, am format cu adevărat o echipă împreună cu actorii. Am trăit o extraordinară experiență de prietenie și de efervescență intelectuală. Probabil că eu mă așteptam din partea lui Mungiu la ceva asemănător. N-a fost nimic de felul ăsta. M-a întristat, pentru că eu nu i-am cerut mai nimic, decât să țină seama de sursa scenariului, având în vedere că ce a făcut el e în bună măsură o ecranizare. Pe mine acum nu mă mai preocupă lucrurile astea, dar a fost un moment de dezamăgire lucrul – sau, mai curând, nelucrul – cu el.
– Regretați că s-a făcut film după carte?
– Nu, nu regret. Cred că e un film bun, putea să fie și mai bun. Dacă m-ar fi consultat, cred că aș fi avut unele idei de folos. După părerea mea, piesa lui Șerban a fost mult mai profundă decât filmul. Și cartea bate și filmul, și teatrul.
Despre responsabilitatea Bisericii și a politicienilor în pandemie
– Dacă vorbim de pandemie, vedem aceiași protagoniști, dar într-un alt film: vorbim de problemele sistemului medical și de neimplicarea Bisericii în campania de vaccinare.
– Ați pus degetul pe rană. Andrei Șerban a avut o vorbă: „Ce facem noi aici – vorbea de piesa de teatru – este să devenim conștienți de «Tanacu din noi»”. „Tanacu din noi” înseamnă amestecul de competență și incompetență, de obscur și bunăvoință, de dorință de a face bine în cele mai prost alese modalități, de dorință utopică de a face bine planetar și în realitate de a face rău fie și unui singur om.
Acum, cu campania de vaccinare, aș putea să spun, ca-n psihologie, că avem un complex Tanacu. Vedem dezorientarea asta cu aer de competență – și mai mult decât atât, cu aer de competență în cele înalte. Suntem specialiști cu toții în Dumnezeu!
E ușor să fii specialist în ceva ce-ți depășește capacitatea de a cunoaște, de a înțelege, e ușor să fii specialist în imponderabile. Și să-i sfătuiești pe oameni să te urmeze în această dezorientare pe care o livrezi drept drum către Rai.
Mi se pare că ține de acest complex Tanacu iresponsabilitatea și trufia enormă de a crede că te poți substitui lui Dumnezeu, că ești îndrituit să știi voia Lui. E o iresponsabilitate pe care o vom duce cu noi atât timp cât nu suntem conștienți că avem nevoie de un pic de modestie. Mi se pare teribilă iresponsabilitatea de a-i conduce pe oameni – care confundă adesea instituția, făcută din alți oameni, cu Dumnezeu – pe un drum anume, care-i poate duce chiar la moarte.
Preotul și mustrările de conștiință
– Credeți că polarizarea societății între vacciniști și antivacciniști cade atât în responsabilitatea politicienilor, cât și a clericilor?
– Politicienii români ar trebui să învețe să fie responsabili pentru mandatul pe care l-au primit, să nu creadă că l-au primit ca să se ocupe de ei, de averile și de familiile lor.
Politicienii au mandat ca să se ocupe de treburile publice! Iar Biserica – cu atât mai mult! Dacă Biserica nu slujește vieții, ci slujește morții, nici nu vreau să mă gândesc cui slujește de fapt.
Îmi aduc aminte de un preot, care mi-a povestit că nu-și va ierta toată viața momentul în care un cuplu tânăr a venit la el, cu un bebeluș pe moarte. Nu voiau să-l ducă la spital, din rațiuni mai mult sau mai puțin religioase, iar el le-a confirmat lucrul ăsta. Era tânăr, ambițios, convins că rugăciunile lui vor fi ascultate matematic și că e suficientă credința lui pentru vindecarea acestui copil. Acest copil a murit. Iar omul ăsta, care e un om de conștiință, a învățat enorm din această tragedie și mai cu seamă a învățat – cum se zice în limbaj clerical – să nu-l pună la încercare pe Dumnezeu.
– V-ați vaccinat?
– Da, și voi face și al treilea vaccin când se termină perioada de șase luni. Eu m-aș vaccina și cu al cincilea vaccin dacă asta înseamnă să ne protejăm. Mi se pare un mare avantaj că, și dacă faci boala, o faci într-o formă suportabilă, nu ajungi pe marginea gropii în spital. Aici se joacă lucrurile între viață și moarte.