ComenteazăDacă te plângi în mod constant poţi ajunge uşor să-ţi frustrezi apropiaţii, însă există şi studii care arată că acest obicei poate fi şi un instrument util în crearea de legături şi în a ne ajuta să procesăm emoţii precum stresul şi frustrarea.
„Pe scurt: da, e bine să te plângi; da, e rău să te plângi, şi da, există o cale corectă să o faci”, crede Robin Kowalski, profesor de psihologie la Universitatea Clemson.
Sigur că ruminatul pe stări negative şi consolidarea lor prin discutarea cu alţi oameni poate duce la „catastrofizare”, ceea ce poate contribui la depresie, explică Margot Bastin, cercetătoare care studiază comunicarea între prieteni la universitatea belgiană KU Leuven, într-un articol din New York Times.
Acest lucru se întâmplă deoarece „cu cât faci mai des ceva, cu atât mai înrădăcinată devine acea cale în creierul tău, şi cu atât eşti mai înclinat să continui să o faci”, adaugă Angela Grice, specialistă în patologia limbajului şi fost cercetător la Universitatea Columbia. Pe de altă parte, există efecte pozitive ale sentimentului de lipsă, exprimat.
Dar, întâi de toate:
De ce ne plângem?
„Omul e un animal social, ne bazăm pe compasiune şi întrajutorare, iar plânsul şi văicăritul au un rol de semnalizare a nevoii de ajutor”, explică, pentru Libertatea, psihiatrul Vlad Stroescu.
„Oamenii se plâng ca să atragă atenţia – conştient sau nu. Au nevoia de a fi observaţi”, crede şi psihiatrul Mihai Bran, de la Spitalul Colţea.
Aşa se naşte uneori un cerc vicios al văitatului compulsiv, care nu mai e constructiv pentru cel care pornise de la o suferinţă reală, dar în loc să o gestioneze, o amplifică. „Uneori poate fi ca o mică adicţie, adică se autoîntreţine”.
„Când te plângi, devii mai uşor observabil de cei din jur, sau cei din jur pot să-şi schimbe comportamentul în ceea ce te priveşte. Uneori intervine şi o componentă de manipulare”, adaugă acesta.
Stroescu vorbeşte şi de o categorie aparte, a celor care se luptă cu o mare problemă, de exemplu, o boală cronică, iar, inconştient, folosesc văitatul pentru a recruta resurse de ajutor. „Întâlnesc oameni care au boli cronice foarte grave şi cumva sunt regi pe domeniul lor, toată lumea le îndeplineşte toate capriciile. Şi aici, e greu să iasă din rutina de a se plânge constant, pentru că înseamnă să abdice de la un mic element care le dă putere”.
Văicăreala crește nivelul de endorfine
Când ne plângem de lucrurile care ne supără, „suntem cumva recompensaţi”, la nivel neurobiologic.
În văicărire şi în autocompătimire, creşte activitatea sistemului opioid, de endorfine, ca atunci când facem o activitate care dă dependenţă. Sigur, alcoolul şi jocurile de noroc activează mult mai tare sistemul opioid decât văicăreala, dar sunt studii care spun că şi plânsul de milă face asta.
Psihiatrul Vlad Stroescu:
Văitatul, ca un catalizator social
„Nu suntem foarte buni la a ne exprima sentimentele – ca societate, aşa că se întâmplă frecvent ca oamenii să se plângă pentru a-şi exprima o emoţie”, crede Tina Gilbertson, psihoterapeut şi autoare a cărţii „Constructive Wallowing”. „De fiecare dată când împărţim conţinut emoţional cu cineva, acesta este un vehicul pentru crearea unei legături”. Cu alte cuvinte, deseori văitatul este un catalizator social.
„Oamenii încep să se simtă mai aproape unul de altul, aşa că prietenia devine mai puternică făcând asta”, crede şi dr. Bastin. Şi totuşi, avertizează ea, când văitatul devine focusul principal al unei relaţii, asta ne poate face să petrecem mai mult timp decât e necesar cu problemele noastre, ceea ce declanşează un răspuns de stres în organism. În plus, legăturile construite pe baza nemulțumirii reciproce se pot dovedi fragile odată ce problema unei persoane a fost rezolvată.
Să reprimi aduce clare riscuri de sănătate
Pe de altă parte, fiind întotdeauna un fenomen social, plânsul depinde şi de reacţia celuilalt. În criza actuală de empatie, nu e întotdeauna la îndemână răspunsul pe care sperăm să-l primim.
„Oamenii din jur au rezerve limitate de empatie. Dacă ne tot plângem fără ca asta să ducă la un rezultat, fără să se întrevadă o rezolvare, o luminiţă la capătul tunelului, riscăm să-i facem pe ceilalţi să intre într-un fel de burnout emoţional”, crede psihiatrul Vlad Stroescu.
La polul opus se află reprimarea emoţiilor negative, din raţiuni culturale – o extremă periculoasă, avertizează medicul.
În alte tip de grupuri sociale, văicăritul este intens descurajat. De pildă, în meseria mea, în medicină, nu ai voie să te plângi. Cine se plânge, e considerat slab. Sau în fenomenul masculinităţii toxice: nu ai voie să semnalizezi că suferi. Şi atunci îţi ascunzi suferinţa. Şi nimic nu a ieşit bun vreodată din sentimentele reprimate, cu atât mai mult din cele rele.
Psihiatrul Vlad Stroescu:
Când e vorba de sănătatea noastră fizică şi mintală, o tendinţă de a ţine totul înăuntru poate avea consecinţe negative, explică, pentru The Atlantic, Barbara Held, profesor de psihologie la Bowdoin College. „E important să înveţi să le spui prietenilor şi familiei când eşti supărat”, spune ea. „Dacă nu faci asta, rămâi singur cu durerea ta”.
Studiile au arătat de mai multe ori că suprimarea gândurilor şi emoţiilor e asociată cu stres pe termen lung şi probleme de sănătate. Şi atunci, cum facem să ne plângem corect? Cum găsim echilibrul?
Cum ne plângem corect
Totul începe de la a înţelege că folosim cuvinte ca „a ne plânge” sau „a ne văita” pentru a descrie o mulţime de comportamente, unele pozitive, altele mai periculoase. În cercetare, specialiştii folosesc mai mulţi termeni ca să le diferenţieze, dar în esenţă putem simplifica în trei categorii:
- descărcarea unor emoţii negative,
- plângerea axată pe soluţionarea unei probleme
- şi, nu în ultimul rând, ruminatul şi văitatul compulsiv.
Ca să faci „văitatul” să funcţioneze în favoarea ta, şi nu în detrimentul tău, e important să-ţi dai seama în care din aceste categorii intră ceea ce faci. E important nu doar pentru sănătatea ta emoţională, ci şi pentru a crea relaţii mai bune cu cei din jur.
Să ruminezi şi să faci o obsesie din ceva negativ nu e sănătos, dar dr. Kowalski explică faptul că „văitatul expresiv” – descărcarea – şi cel instrumental (axat pe rezolvarea problemei) pot fi foarte benefice.
Când ne „descărcăm”, găsim o cale să exprimăm în cuvinte ceea ce ne supără, explică şi dr. Grice, pentru New York Times, ceea ce ne poate ajuta să înţelegem mai bine ce ne deranjează la o anumită situaţie. La polul opus, studiile pe „evitare experienţială” (acţiunile de a încerca să eviţi gândurile şi emoţiile negative cu totul) arată că poate avea efecte fiziologice negative. Simplul act de a-ţi numi sentimentele te poate ajuta să reduci impactul lor negativ.
Ne putem ajuta unii pe alţii să găsim echilibrul
„E greu să găseşti echilibrul de unul singur. Tocmai pentru că să te plângi este un fenomen social, cheia nu stă doar la tine, stă şi la celălalt. E interpersonală”, a explicat, pentru Libertatea, psihiatrul Vlad Stroescu.
„Sunt foarte mulţi pacienţi de-ai mei care se plâng celor din jur, dar aceştia nu reuşesc să empatizeze, simt un baraj empatic şi răspund nepotrivit. De pildă, dau tone de sfaturi care nu folosesc foarte mult. Dacă ai depresie şi te plângi că nu eşti bine, să primeşti sfaturi de genul: foloseşte-ţi voinţa, dar ce-ţi lipseşte? nu va face decât să te facă să simţi neînţeles. Depinde mult şi cum ştie celălalt să te asculte”.
„Când celălalt se plânge, noi avem automat o empatie negativă, simţim şi noi o durere. Trebuie să facem un efort conştient să nu cedăm primului impuls: de a o bara”, a adăugat psihiatrul.
Încearcă să fii prezent
Potrivit unui studiu publicat de Kowalski şi colegii ei în Journal of Social Psychology, care investiga relaţia dintre mindfulness (concentrarea atenţiei pe momentul prezent), fericire şi exprimarea nemulţumirilor, cei care se plâng cu speranţa de a obţine un anumit rezultat sunt de regulă mai fericiţi decât cei care se plâng doar de dragul de-a o face.
Până şi simplu act de a fi atent la obiceiurile noastre ne poate ajuta să le transformăm. Dacă respiri adânc înainte să suni un prieten să te plângi nervos, sau încerci să reflectezi înainte şi să vezi dacă vrei să acţionezi conform impulsului de a te plânge, vei fi mai conştient de propriul comportament şi capabil să faci unele schimbări, pentru a nu hrăni spirale negative.
Dacă eviţi să intri pe autopilot negativ şi iei conştient în calcul scopul conversaţiei, probabil că sesiunile de exprimat nemulţumiri vor fi mai scurte, ceea ce e important în a construi relaţii care nu sunt concentrate exclusiv pe emoţii negative, după cum explica dr. Bastin în articolul citat din New York Times.
„Totul depinde de a face alegerea corectă: să ştii când şi cui să te plângi”, spunea Kowalski pentru The Atlantic.
Cel mai eficient mod să te plângi, spune cercetătoarea, este să foloseşti faptele şi logica, să ştii care e rezultatul dorit şi să înţelegi cine are autoritatea să producă acel rezultat.
Într-un studiu anterior, ea aflase că oamenii cu un nivel mai mare de încredere în sine se plâng mai frecvent, pentru că sunt mai înclinaţi să creadă că a vorbi împotriva unor lucruri negative poate să ducă la schimbarea lucrurilor în favoarea lor.
Un alt studiu, din 2006, arată că aproximativ 40% din fericirea noastră e determinată de activităţi intenţionate, precum a adopta în mod voit o atitudine optimistă sau încercarea de a experimenta lucruri noi.
Un alt sfat vine de la dr. Gilbertson, care crede că nu doar tu, ci şi cel căruia i te plângi ar trebui să ştie ce scop are interacţiunea: dacă te plângi doar pentru a te elibera emoţional sau vrei şi să primeşti un sfat sau să te ajute să găseşti o soluţie.
„Fie că doar te descarci sau ai nevoie de ajutor în soluţionarea unei probleme, dacă vei clarifica asta, cel de la capătul celălalt al interacţiunii va fi mai confortabil şi va şti mai bine cum să-ţi ofere sprijinul de care ai nevoie”, explică
dr. Gilbertson
Aşază-ţi emoţiile pe hârtie
Nu trebuie neapărat să obţinem nişte rezultate ca să ne facă bine că ne plângem. Unul dintre motivele cele mai frecvente pentru care oamenii se vaită rămâne încercarea de a obţine catharsis sau eliberare emoţională – mai ales dacă vorbim de cei care au suferit o traumă în vieţile lor.
Potrivit lui James Pennebaker, psiholog social la University of Texas, care studiază folosirea scrisului ca instrument terapeutic, atunci când supravieţuitorii unui eveniment traumatic reuşesc în sfârşit să-şi aşeze sentimentele pe hârtie, aceştia îşi îmbunătăţesc starea de bine fizic şi mental.
Scrisul, spune Pennebaker, ne ajută să ne concentrăm şi să ne organizăm experienţa, ceea ce duce la o mai bună înţelegere a ce s-a întâmplat şi cum putem să facem faţă problemelor.