COPIII SISTEMULUI. Mădălina a fost abandonată de mamă când avea 2 ani, apoi i-a murit și tatăl. Drumul unei orfane prin viață și mama Icoana, îngerul ei păzitor

• Mădălina este vocea tinerilor rămaşi în sistemul de protecţie şi se luptă în instanţe pentru drepturile lor.
• Când avea numai 2 ani, mama ei a părăsit-o şi a plecat în Italia. Patru ani mai târziu, fetiţa a rămas orfană de tată.
• Era în clasa a III-a când a învăţat să o îngrijească pe bunica ei, bolnavă de cancer.
• După ce a rămas singură pe lume, învăţătoarea a luat-o la ea acasă dar, după ce s-a pensionat, n-a mai putut să o ţină.
• Mădălina a ajuns într-unul din apartamentele în care sunt plasaţi azi tinerii luaţi de la asistenţii maternali.

E singura care a vrut să apară, cu nume, prenume şi cu chipul ei lângă mama Icoana. Mădălina Raicu este vocea tuturor. Copilul statului, fetiţa firavă care în şcoala generală îşi îngrijea bunica bolnavă de cancer şi câştiga premii la concursurile pentru drepturile copilului, a devenit azi studentă şi se bate cu statul în instanţe, pentru a schimba modul în care DGASPC-urile aplică legea.

Turta dulce a mamei Icoana

În bucătăria din casa soţilor Brumariu e cald şi miroase a turtă dulce. Mama Icoana a scos o tavă din cuptor, iar acum, după ce le-a lăsat să respire puţin, trece cu pensula un strat subţire de bezea peste fiecare bucată. Nu se grăbeşte, are migală şi răbdare în gesturi, ca şi cum în vârful acelei pensule ar sta însăşi rotaţia Pământului.

Mama Icoana face turtă dulce pentru că Mădălina a venit acasă. Când ea mi-a spus numele celei care o creşte, am crezut că a strecurat, din greşeală, vreo literă în plus sau că ar putea fi vreo metaforă ce o ridică la rang de sfântă pe asistenta maternală.

Dar pe Icoana chiar aşa o cheamă. E un nume vechi din zona Almăjului şi Icoana o chema şi pe naşa ei, iar pe vremea aceea numele copilului era ales de cei care-l botezau.

După ce s-a măritat, „Ica”, cum o alintau colegele de serviciu, s-a rugat ani de zile să fie binecuvântată cu copii. Dar n-a putut avea. După ce a intrat în şomaj, a luat atestatul de asistent maternal şi a primit în plasament o fetiţă. Apoi încă una, de 8 ani, pe care a şi înfiat-o.

Dar casa ei parcă tot goală era, aşa că în anul în care a depus dosarul de adopţie a mai luat un copil. Pe Mădălina, care avea atunci 15 ani. Iar acum, mama Icoana se pregăteşte să aibă grijă de trei fraţi. Îmi spune că abia-i aşteaptă şi îmi arată poze cu ei, pe telefonul mobil.

„Eu nu pot trăi fără copii”, mărturiseşte Icoana.

„De ce m-ai părăsit, mamă?”

Mădălina a venit la ea cu un geamantan de haine şi cu inima frântă. „Eram pe o linie subţire, gata să cad”, povesteşte fata. „Ea a îngroşat linia aceea subţire şi m-a salvat”.

Când avea 2 ani, Mădălina a fost părăsită de mamă. „A plecat în Italia”, spune fata. „Ea mergea la muncă acolo, dar atunci a plecat de tot. Iar eu am rămas cu tata. Ţin minte că atunci când am împlinit 5 ani, cadoul meu a fost să vorbesc cu mama la telefon. Când i-am auzit vocea, am întrebat-o «de ce m-a părăsit?». Iar ea mi-a închis telefonul”.

Despre tatăl ei spune că „era trist, sărac şi devastat de plecarea mamei. Când aveam 6 ani, am aflat că el are cancer la plămâni, iar în toamna anului următor a murit”.

Pe sub podul de flori din prima ei zi de şcoală a trecut de mână cu bunica paternă. La scurt timp, a venit să o vadă şi mama ei. Era prima oară când o privea în ochi. „Mi-a promis atunci că mă ia în Italia”, spune Mădălina. „Mi-a promis şi apoi a dispărut”.

La 9 ani, avea grijă de casă şi de bunica bolnavă

Fetiţa a rămas în grija bunicii, care era în vârstă şi trecuse printr-o operaţie de cancer la sân. Bunica a fost prima care a crezut cu tărie că Mădălina poate ajunge mai departe în viaţă doar bazându-se pe carte. A învăţat-o să înveţe şi a înscris-o la o şcoală step-by-step. Şi în fiecare vară, fetiţa venea acasă cu coroniţa de premiant.

„Mi-am făcut un univers al meu, din poveşti, litere şi cifre. Acolo, mă simţeam eliberată de orice suferinţă”, spune Mădălina. Dar evadarea ei nu a durat mult.

„Eram în clasa a III-a când buni a aflat că are cancer la colon. Din cauza bolii, era tot mai obosită şi nu mai putea face mare lucru prin casă. Am învăţat atunci să fac de mâncare, să fac curăţenie şi să îngrijesc de buni, care nu se mai putea da jos din pat şi trecuse printr-o colostomie. La şcoală mergeam de la 8 dimineaţa până la 4 după-amiaza. Într-o zi, doamna învăţătoare m-a oprit şi m-a întrebat de ce dorm la ore. Nu-mi dădeam seama, alunecam cu capul pe caiet şi aţipeam. I-am spus prin ce trec, iar ea m-a întrebat «Mădălina, dacă buni moare, nu vrei tu să vii la mine?»”.

În casa doamnei învățătoare

Iar după ce bunică ei n-a mai fost, a ajuns în casa doamnei învăţătoare. Era anul 2009. Statul, devenit în acte părintele ei, a considerat că 97 de lei, cât era pe atunci alocaţia de plasament, acoperă toate nevoile financiare ale fetiţei.

Mădălina s-a întors în universul ei, „din poveşti, litere şi cifre”. S-a agăţat cu disperare de şcoală şi a redevenit premiantă. Era modul în care îi mulţumea doamnei învăţătoare, dar era şi singura cale prin care ea ştia să se ridice deasupra tristeţii şi să respire.

Trei ani a trăit aşa, până în 2012, când doamna învăţătoare s-a pensionat anticipat. Făcuse un credit la bancă, ca să-şi ajute fiica, iar banii care-i rămâneau din pensie plus cei 97 de lei ai statului nu-i mai ajungeau ca să o ţină pe Mădălina la şcoală.

„Răul, fiind viclean, poate câştiga multe bătălii… Dar Binele, oricât timp va trece, va câştiga întotdeauna războiul”, scria profesoara Sarei pe Facebook, atunci când a anunţat că eleva ei a fost luată de acasă de cei de la Protecţia Copilului.

Pe Mădălina, cei de la DGASPC Caraş-Severin au plasat-o în grija unui ONG, iar ea a ajuns într-un apartament precum cel în care Sara a fost dusă după Crăciun.

„Eram închişi în casă şi îngrijeam de copiii mai mici”

Doi ani a rezistat acolo Mădălina. „A fost o perioadă foarte grea”, spune ea. Locuia, într-un apartament de trei camere, alături de alţi şapte copii.

„Eram şi băieţi şi fete, iar cel mai mic avea 6 ani”, îşi aminteşte fata. „Pur şi simplu, nu m-am putut adapta. Era foarte greu pentru mine, care fusesem crescută şi educată într-un anumit mod. Acolo eram închişi în casă şi trebuia să avem grijă de copiii mai mici, să facem de mâncare, să facem curat, să spălăm. Iar cele mai groaznice era şedinţele. Dacă cineva făcea vreo prostie, toată lumea intra în şedinţă. Când se anunţa momentul, te apuca durerea de stomac, pentru că nu ştiai niciodată cine şi ce a făcut. Totul era haotic. Şi simţeai că nu te iubeşte nimeni. Că nu te ascultă nimeni şi că nu contezi. Eu sufeream că nu mergea nimeni şi pentru mine la şedinţele cu părinţii de la şcoală”.

Cartea, ultimul refugiu

Cartea rămăsese, pentru ea, singurul refugiu. Fiecare diplomă cu care era răsplătită, la final de an şcolar sau la concursuri, avea pentru ea valoarea unui nou certificat de naştere. Ea era ceea ce prin puterile ei reuşea să fie, nimic mai puţin.

Înainte să ajungă în grija ONG-ului, Mădălina a luat legătura cu mama ei. A vrut să o facă mândră, aşa că la întâlnire a adus un teanc cu diplomele ei.

„N-au impresionat-o, mi-a spus că ce-mi trebuie atâta carte, că nu fac nimic în viaţă cu şcoala… Învăţătoarea mi-a explicat atunci că doar sentimentul de inferioritate a determinat-o să spună asta. Dar eu mă întreb şi acum dacă sunt totuşi fata lor… Pe mama n-am judecat-o că a plecat de lângă tata, nici eu n-aş putea trăi lângă un bărbat aşa cum era el. Dar atunci când, în loc să mă felicite sau să mă încurajeze, ea mi-a spus că munca mea nu valorează nimic, am fost convinsă că femeia aceea nu poate fi mama mea”.

Citiți mâine: Cum a ajuns Mădălina în grija mamei Icoana şi ce scrisoare le-a trimis fata celor de la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului   

---

Citește și:

COPIII SISTEMULUI / Smulși din familii și aruncați în centre de plasament! „Cadoul” sfâșietor făcut de stat, la majorat, orfanilor crescuți de asistenți maternali

COPIII SISTEMULUI/ Confesiunea Sarei. Singurătatea adolescentei pe care statul o consideră destul de mare ca să-și poată purta singură de grijă

COPIII SISTEMULUI. Povestea adolescenţilor care nu vor să mai crească niciodată. De frică să nu fie smulși de lângă asistenții maternali și frații lor la majorat, unii ajung în pragul suicidului!

Urmărește-ne pe Google News