VIDEO/ Interviu tulburător. Cum și-a trăit o mamă durerea pierderii fiicei de 18 ani în tragedia din Colectiv: „Mă gândeam să-i omor eu pe vinovați”

• Mesajul mamei care și-a pierdut fiica la Colectiv: «Fugiți din țară»
• «Ioana a trăit 18 ani, 4 luni și 3 zile»
• «Vina principală este a mea, că n-am plecat când am avut ocazia să plec»

Ioana Victoria Geambașu, 18 ani, a fost a 56-a victimă a flăcărilor din Colectiv. A murit pe 16 noiembrie 2015, la Spitalul Sfântul Ioan din Capitală. Mama Ioanei, Ruxandra, își împarte de atunci timpul în două: viața de dinainte de 30 octombrie 2015, și „acest simulacru de viață”. Medic specialist în chirurgie internă, Ruxandra Geambașu a părăsit Mizilul, la câteva luni după tragedie. A revenit în orașul natal, București, „mai aproape de Ioana, care e la Cimitirul Ghencea Militar”.

de Maria Andrieș

– Doamnă Geambașu, cum au trecut acești trei ani după Colectiv? Au trecut?
– Au trecut, dar nu în direcția bună. Sunt așa, ca o pungă de plastic pe care o ia vântul și o duce și-o răsucește. Am experimentat niște lucruri la care nu mă gândisem până la momentul Colectiv.

– Ce fel de lucruri?
– Păi, agenda mea conține niște categorii profesionale pe lângă care înainte treceam așa, în vârful picioarelor: avocați, psihiatri, preoți, cei care se ocupă de locul unde odihnește Ioana, adică gropari, administratorul de la cimitir, preotul de la capelă. Erau niște oameni de a căror existență știam, dar nu mă apropiam de ei, că n-aveam motive. Mi se pare că până la 49 de ani am trăit o viață și acum cred că este tot un fel de viață, deși mi se pare mai degrabă un simulacru de viață. Mimez niște comportamente normale, nu vreau să încarc pe nimeni, nici măcar pe ai mei cu suferința mea. Așa mi se pare corect și decent.

„Mă gândeam să-i omor eu”

– Omenește este să te întrebi cine e vinovat. Ați căutat, ați găsit vreun răspuns?
– Mie mi se pare că vina principală este a mea, că m-am născut aici. Și n-am plecat când am avut ocazia să plec, în 1990, când terminasem facultatea. Din promoția mea de 400 de medici, o sută au plecat în străinătate. Și nu s-au dus ca medici. Au plecat pur și simplu.

– Ați mai avut gânduri de plecare, după 1990?
– Nu, pentru că aveam o viață așezată. Ioana era la școală, acolo, la Mizil. Mă gândeam cu groază că o să vrea ea să plece. Așa cum începuseră colegi de ai ei să aplice la facultăți din Danemarca, din Marea Britanie. Și când m-a anunțat că face Arhitectura la București și știam că durează șase ani, am avut așa un moment de bucurie ticăloasă, am zis că o mai am șase ani lângă mine.

– Ar schimba ceva dacă vinovații ar plăti?
– Nu m-ar alina. Le-am vrut la un moment dat moartea. Mă gândeam dacă aș putea să-i omor eu. Tehnic. Studiam posibilități. De a-i pândi, de a-i omorî, de a vorbi cu un racket basarabean. Mă interesasem de tarife, cât costă să-l omoare sau să-l ologească pe unul din ăștia pe care era toată lumea supărată la un moment dat. Acum cred că instanța care o să le dea fiecăruia după faptele și gândurile lor nu sunt în niciun caz eu. Dumnezeu are grijă de fiecare. Și n-o spun amenințător. Pur și simplu, așa a fost să fie. Și tot ce pot să fac este să nu-mi încarc prea mult sufletul și să merit reîntâlnirea cu Ioana. Și-așa mi se pare că n-am fost cea mai bună mamă cu putință.

– Ce imagine vă revine cel mai des când vă amintiți de Ioana?
– Cum stătea la calculator și îmi făcea semn, când mă duceam s-o iau la culcare. Ea, cu calculatorul, era așa o fană, o actriță.

„Morțile evitabile în spitalele noastre sunt foarte multe”

– Sunteți parte în procesul Colectiv?
– Da, ne-am luat unul după altul și am început acest proces, care se pare că a început greșit. Noi eram prea arși de durere, ca să știm cum se procedează. Avocații au scuza că nu exista un precedent. Că în țara noastră nu există avocați specializați în teme medicale ca în alte părți. Au fost niște oameni care au semnat că spitalul poate asigura îngrijirea unui ars, deși știau că nu au personal, dotări, experiență pentru așa ceva. În spitalele românești, decesele evitabile sunt foarte multe. Foarte multe!

– Nu s-a îmbunătățit cu nimic situația în domeniul tratării marilor arși la noi.
– Da, așa-i. Și managerul de la Sfântul Ioan e același. După Colectiv, a trebuit să aducem un bronhoscopist de la Floreasca, adică un specialist care să exploreze arborele bronșic. A fost chemat să constate niște erori care s-au făcut în timp. Pentru că acei copii de la Sfântul Ioan au rămas intubați cu sondele puse pe trotuar. Nu li s-au mai scos sub pretext că, dacă au arsuri de căi interne, nu pot fi băgate la loc. O gogomănie, pentru că se face traheostomă. La Sfântul Ioan nu aveau ORL-ist să facă traheostoma. Văzând că nu mor copiii, după o săptămână au adus și un ORL-ist. Numai că până atunci, prin acea sondă, pusă în seara de 30 octombrie, circulaseră germenii, cărora nu le pasă cine e manager sau procuror general.

– Cum comentați faptul că ajutorul din străinătate a fost solicitat după câteva zile?
– Nu numai că nu a fost solicitat, a fost refuzat. Noi am încercat să aducem pe banii noștri un bronhoscopist, pe banii noștri, și am aflat că legea românească nu permite. Îmi reproșez că i-am încurajat pe ceilalți părinți care aveau copiii la Sfântul Ioan, le spuneam că o să fie bine, din ipostaza de părinte, dar și de medic. Și medicii de acolo au tăcut din gură, deși își dăduseră seama că acei copii o luaseră pe o pantă descendentă.

– Ce părere aveți despre faptul că statul român nu va fi tras la răspundere în instanță?
– Asta este o porcărie. Și nu știu dacă se poate reveni sau dacă putem să demonstrăm în fața unei curți internaționale. Nu, n-ai cum să spui că 64 de oameni au murit, dintre care 37 în spitale, dintre care într-un spital, toți patru, cu aceeași floră în plămâni, pentru că a fost o coincidență cosmică. Nu, nu poți spune așa ceva! E o mârlănie românească, adică măcar bomboanele de pe coliva copiilor să și le asume.

„Nu e de stat aici, decât dacă ai morminte de îngrijit”

– Ați păstrat legătura cu ceilalți părinți, și dincolo de mersul la tribunal?
– Da, ei fac parte din noua mea viață, asta cu agendă, cu psihiatri. Ne-am întâlnit la un grup de doliu pe care-l făcuse fundația Estuar. Voiam să aflăm unul de la altul și chiar și de la supraviețuitori ce s-a întâmplat înăuntru.

– Și ați aflat?
– Da, așa m-am întâlnit cu Elena Matei, cuscra. Mama lui Alex Matei, cu care se dusese Ioana în club. Și așa am aflat că Ioana se întâlnea cu un băiat. Alex cred că a încercat să o protejeze pe Ioana, în timp ce ieșeau din club. A murit cu o săptămână înaintea ei, la Sfântul Andrei, cu arsuri. Am văzut poze din public, de la concert, în care stăteau unul lângă altul și erau foarte veseli și foarte frumușei.

– Pentru cei care au ieșit în stradă, în memoria victimelor de la Colectiv, aveți un mesaj?
– Mesajul meu este că se luptă cu morile de vânt. Și că tinerețea și gândul ăsta că poți să întorci lumea… Ioana voia să voteze. N-a apucat. Îmi spunea că ce-am votat noi, eu și taică-su, e greșit. Că n-avem pic de simț civic, că ne-am așezat, cum zicea ea, ca boul pe coadă. Ea credea că o să repare chestia asta. Colegii ei, prietenii ei erau convinși că o să fie bine și o să ne tragă după ei, să vedem că se poate.

– S-ar fi putut?
– Aș fi vrut să se poată. Probabil din cauza vârstei nu mai cred în deznodâmântul ăsta fericit. Dar fiindcă avem o singură viață și nu știm când se termină, Ioana a trăit 18 ani, 4 luni și 3 zile, suntem foarte fragili și e bine să folosim viața asta pe care o avem fără a face mari planuri de perspectivă. Dacă aș avea iar 18 ani sau dacă Ioana ar fi iar cu tubul de desen și cu T-ul în spinare, i-aș spune să plece. Să plece și să mai vină pe aici când o să aibă ea timp și chef. Iar în România să rămână ăștia care mai au de furat, ăștia care sunt prea bătrâni, ăștia care au morminte de îngrijit ca mine, care mă duc sâmbătă de sâmbătă la ea. Nu este de stat aici. Îmi pare tare rău s-o spun. O spun cu toată durerea și cu toată tristețea, ca un om care a făcut condamnarea cu executare, 52 de ani, în țara românească.

---

Citește și:

OPINIE/ 153 de secunde. Iadul din care nu am învățat nimic

3 ANI DE LA INCENDIUL DIN COLECTIV | Zeci de operații. Sute de ore de kinetoterapie. Milioane de speranțe… Cea mai mare temere a Adinei, supraviețuitoare a incendiului din Colectiv: “Durerea mea e că se poate întâmpla din nou”

Tolo: 3 ani de la incendiul Colectiv – „Luptați pentru viața voastră!”. Ceva ce s-a întâmplat la puțin timp după ce răniții au ajuns în spitale i-a șocat pe părinți

 
 

Urmărește-ne pe Google News

• Ioana Geambașu 
• medici