OAMENI CU PUTERE/ Adelina și Paul Alină Durerea Copiilor Bolnavi

Adelina

La etajul 1, la Marie Curie, e secția de terapie intensivă pentru nou-născuți. Stau acolo și nu-mi vine să zic nimic. Sunt multe lacrimi tăcute, lacrimile părinților care au, dincolo de ușile care se închid și deschid, un copil. Vine o targă, un bărbat se ridică fără glas. O femeie vine în spatele tărgii. Acolo, pe ea, era copilul lor, mic, sub pătură. Două uși mari se deschid simultan și apare ea. E singura care zâmbește. Și cu ea, treci de cealaltă parte a durerii. Locul unde boala și singurătatea la un loc se tratează, chiar și când știi că moartea e inevitabilă.

„Aici nu există etichete decât pungile de lapte. Nu suntem noi judecători, să punem etichete”.

Ea e Adelina. Iar oamenii din spital îi spun „aia cu copiii abandonați”. Povestea ei s-a mai spus, dar e atât de frumoasă, încât trebuie spusă mai departe.

Ea e Adelina Toncean, coordonator a două proiecte prin Inima Copiilor, „Niciun copil singur în spital” și „Certificat de viață”. E fostă ziaristă, fostă corporatistă, acum…zână.

Este cea care, când avea 25 de ani, a văzut o poză în ziar cu Cristi și și-a spus „E al meu„. Cristi avea 3 ani jumate atunci, era extrem de bolnav și niciun doctor n-a încurajat-o să-l ia pentru că „oricum murea în 2-3 ani„. Adelina l-a luat, totuși, în plasament, și au mers împreună 11 ani. El nu i-a spus niciodată „mamă”, iar ea îl striga Blondie. Sau Blonduelle. Dar erau o familie, orice ar spune cei din jurul ei. La 13 ani jumate, Cristi a plecat.

„Împarte, împarte, pentru o altă parte care se împarte într-o altă parte”. Asta i-a scris el, înainte să se ducă. Și asta face Adelina de atunci: continuă pentru alții.

Pasărea colibri

Îmi spune o poveste pe care i-a zis-o cineva, acum câteva zile. Se face că ardea o pădure și toate animalele fugeau, iar un colibri mic lua apă cu ciocul și turna peste pădure. Celelalte animale i-au spus că n-are ce să facă, că e focul prea mare, iar ciocul lui e prea mic. Colibriul a spus că nu-i nimic, că el face partea lui. „Poate o să vadă și pelicanul și vine și el”.

„Ăla e binele. Poate putem face mai mult sau mai puțin, dar îl facem”.

Iar ea e colibriul care adună pelicani în jurul ei.

„Este enorm de multă dorință de a ajuta în jurul nostru. Trebuie doar să li se dea ocazia. Mie mi se pare că-s foarte normală, că așa e normal să faci. Odată ce începi calea să se întâmple, se întâmplă. Se unesc oamenii. Își găsesc rezolvarea neputinței proprii și iubirea chiar vindecă”.

După plecarea lui Cristi, Adelina l-a găsit pe Andrei. Avea aceeași boală și cam un an de viață. Acum, Andrei are aproape cinci ani și crește fericit alături de ea.

Câțiva metri de perfuzie

Pe Andrei îl are acasă. La spital, o are pe Eva, și pe Almette, și pe Ieduța și alți vreo 20 și ceva de copii. Toți bolnavi și unii chiar singuri. Copii de numai câteva luni și câteva kilograme, abandonați de părinți și pe care nu-i vizitează nimeni la spital.

Cumva, ea nu doar că a revenit zi de zi de zi în mijlocul durerii și al singurătății, ci a învățat să le trateze, să le aline și, culmea, să adune sute, mii de oameni în jurul ei, care să facă același lucru.

„Dacă ai fi în locul celui de jos, ți-ai dori ca cel de lângă tine să treacă peste teamă, leșin, și să te ajute. Oricât mi-ar frânge inima, nu poate fi mai greu decât e pentru ei”.

În jurul nostru, toate aparatele țiuie într-un fel. Unele anunță când nu mai e lapte, altele când trebuie înlocuită perfuzia, altele – când semnele vitale scad. Toate astea sunt urmărite din fiecare colț al secției.

Adelina a învățat că ajutorul e nemărginit și nu e greu de oferit. Uneori, îți trebuie doar câțiva metri de perfuzie și poți face minuni. Un copil e fericit. Eli, în cazul de față, care e „veterana” Secției. Stă aici de trei ani jumate și o găsești pe culoare, cu un ghiozdan în spate, spunând tuturor: „azi plec acasă!”.

Paul

Povestea Adelinei se împleticește cu cea a lui Paul. Ei doi nu se cunosc, dar amândoi vin din Cluj și amândoi tratează durerea cu zâmbete, mai ales durerea copiilor.

Paul are 30 de ani și e artist. Este, probabil, singurul din țară care mai face desene animate pe hârtie. Și își împarte talentul și timpul cu copiii bolnavi de cancer sau cei cu autism.

„Merg în taberele de vară, când am timp, și predau desen copiilor. Le arăt că nu contează dacă nu-ți poți folosi mânuțele, poți reuși. Poți face un desen frumos. Suntem învățați că dacă vrei să desenezi, trebuie să fii talentat. Nu e chiar așa. E vorba de exprimarea sentimentelor prin culori, pe foaie, prin desene”.

La finalul zilei, nu se miră de ce a făcut. Nu sărbătorește și nu prea le spune altora. Asta pentru că sunt lucruri normale.

„Suntem toți stricați”

Paul a trecut și el prin multe. Și-a dat seama că e diferit față de majoritatea și i-a luat mult timp să creadă contrariul.

„M-am născut într-o lume în care mi se cere să fiu nu normal, ci perfect normal. Ne comparăm joburile, uite copilul meu ce bun e, și ascundem cât de anormali suntem. Suntem toți stricați, de fapt. Și trebuie să recunoaștem asta, să împărtășim asta cu ceilalți. A nu te implica deloc nu e o soluție, e calea de mijloc, aia gri, care nu duce la nimic”.

Iar Paul a început să se implice încă din liceu. Cam nouă ani, a încercat să salveze natura. Planta copaci, strângea gunoaie, le arăta altora de ce natura trebuie respectată. Și cum folosea foarte multă hârtie pentru desene, a vrut să pună la loc ce a luat.

Când și-a dat seama că natura nu se strică singură, a trecut la oameni. „Acolo e problema”, spune el. Așa că a trecut la pedagogie informală cu tineri și atelierele de creativitate.

„Sursa problemei e mintea noastră. Hai să începem să ne iubim unii pe alții, că suntem mulți și diverși. Nu avem niciun pic de respect unii față de alții. Și dacă nu o să începem să avem, să acceptăm că suntem diferiți, nu ajungem nicăieri”.