„O adevărată reformă a justiției de aici ar trebui să plece: de la eliminarea sentimentului de teroare pe care simpla pronunțare a cuvintelor „procuror” și „judecător” o inspiră justițiabilului”

În copilărie, în lungile drumuri cu trenul spre bunica din Iași, mă fascinau discuțiile maturilor despre agricultură. Ogoarele patriei ofereau, în funcție de anotimp, nesecate izvoare de conversații.

„S-a făcut porumbul anul ăsta!”, replică încărcată de înțelesuri, dădea naștere unor discuții docte și extrem de interesante pentru puștiul crescut între betoanele din Titan.

Cum nu puteam dormi în tren, fiind sfătuit pe peronul Gării de Nord să veghez tot drumul la bagaje, ascultam fascinat poveștile agricole ale celor mari. Îmi doream, pe atunci, ca, la maturitate, să pot vorbi și eu cu atâta competență despre agricultură.

M-am lecuit atunci când, vrând să socializez cu unul dintre fotografii cu care am lucrat de-a lungul timpului, am deschis discuția cu un categoric „S-a făcut rapița, anul ăsta!”. Mi-a năruit un întreg univers atunci când, sec, mi-a spus: „Nu știu, nu mă pricep!”. Nu am mai îndrăzit, de atunci, să mă avânt în discuții despre agricultură, pentru că, de fapt, nici eu nu mă pricepeam.

Dacă nu se discuta despre agricultură, se discuta, cu siguranță, despre fotbal. Ani întregi m-am băgat în discuțiile de grup, dându-mi cu părerea despre șansele Sportului Studențesc de a câștiga campionatul. Dar asta se întâmpla cu multă vreme în urmă.

Astăzi, fotbalul nu mai este un subiect la care să se priceapă toți românii. Pentru că nu prea mai există fotbal românesc. Echipele pe care le iubeam s-au desființat sau au fost obligate să-și schimbe numele, rezultatele nu mai sunt în stare să stârnească entuziasm, așa că ar fi ușor ridicol ca o națiune întreagă să se priceapă la un sport la care nu se mai pricep nici cei care-l practică.

Așa că, văduviți de domeniile în care excelam, ar trebui, în rarele momente în care mai circulăm cu trenul, să discutăm despre orice altceva decât agricultură sau fotbal. Dacă aș fi tras la sorți în compartiment pentru a începe o discuție pasională, aș alege drept subiect justiția. Pentru că, în ciuda voinței noastre, de câțiva ani buni suntem obligați să ne pricepem la justiție.

Milioane de români intră, anual, într-un tribunal, cu precauție și teamă. Indiferent de cauzele în care sunt parte, toți au impresia că, în fața doamnei legate la ochi ce ține în mâini o balanță și o sabie, s-ar putea trezi cu o sentință nedreaptă. Intrați, de curiozitate, măcar, într-un tribunal și veți vedea doar oameni tăcuți, care, cu privirile ațintite în pământ, sunt deja învinși, deși poate ei se află acolo pentru a acuza, iară nu pentru că sunt acuzați.

Căci ăsta este tristul adevăr: justiția din România inspiră teamă, nu respect.

A fost nevoie de aproape două decenii, după 1990, pentru a-i aduce pe politicieni și pe funcționarii publici cu picioarele pe pământ, făcându-i să conștientize că sunt nu șefii noștri intangibili, ci angajații noștri, plini de responsabilități.

O adevărată reformă a justiției de aici ar trebui să plece: de la eliminarea sentimentului de teroare pe care simpla pronunțare a cuvintelor „procuror” și „judecător” îl inspiră justițiabilului.

Abia atunci când vom intra în tribunale cu ochii sus și capul drept, fără a fi nevoiți, ca nespecialiști, să învățăm pe dinafară toate legile țării, vom putea spune că justița începe să se schimbe în bine.

Înlăturarea fricii nu a va aduce, imediat, și respectul, pentru că acesta se câștigă în timp și e nevoie de încredere. Dar înlăturarea fricii este pasul fără de care călătoria spre câștigarea respectului față de justiție nu poate începe.

Citește și:

OPINIE / PAH: Pe cât ne vindem trecutul – de la Roșia Montană la gazul din Marea Neagră

OPINIE/ PAH explică ce nu spune Realitatea TV când anunță că se face partid: „Televiziune, partid și stat”

Cațavencul Patrick André de Hillerin, noul editorialist al ziarului Libertatea: România din simulator

 

 

Google News Urmărește-ne pe Google News