De mult Bucureştiul nu a mai avut o primăvară atât de aspră. Pe Calea Giuleşti, la capătul tramvaiului 44, termometrul indică -6 grade Celsius în această dimineaţă. Zăpada şi bălţile au îngheţat, iar la fiecare respiraţie simţi un pumn de ace că se înfig în nări, în gât, în plămâni. Vântul pătrunde prin haine, prin mănuşi, parcă şi gândurile-ţi îngheaţă odată cu lacrimile care se scurg pe obrazul pălmuit de vifor.
Dar indiferent cât e de frig, Liliana trebuie să ajungă la birou. Este unul dintre zecile de mii de corporatişti care lucrează în Pipera, la o multinaţională. Ca în fiecare dimineaţă, coboară din bloc puţin după ora 08:40. Părul negru îl are prins în două cozi, poartă ochelari, la gât are un fular din lână, care se asortează cu mănuşile fără degete pe care le poartă în această dimineaţă. Se grăbeşte să ajungă în staţia de tramvai, de unde, în 8 minute, va pleca tramvaiul 44.
„În fiecare dimineaţă ies din casă la 08:46. Atunci pleacă unul dintre autobuze, iar următorul la 08:54. Am ajuns să învăţ orarul autobuzelor, chiar dacă nu e afişat nicăieri. Sau, mai pot lua tramvaiul 44 până la gara Basarab„, spune Liliana, în timp ce încearcă să se mai încălzească un pic sărind de pe un picior pe celălalt.
După 5 minute de aşteptare, tramvaiul ajunge. Liliana se gărbeşte să urce, pentru a se încălzi, dar constată că în vagon este aproape la fel de frig ca afară. Scaunul rece îi dă fiori pe şira spinării, iar mâinile încep să-i tremure.
„De multe ori, în tramvaiele acestea e frig ca afară, nu au deloc căldură pentru că sunt vechi. Mi-au îngheţat mâinile de tot, dar măcar nu bate vântul. Ia uite, scot abur”, ne arată Liliana, în timp ce suflă spre fereastra tramvaiului.
Are de mers 11 staţii, până la staţia de metrou Basarab. Cu fiecare oprire, tramvaiul se umple tot mai mult. Unii călători merg la piaţă, alţii la Gară, iar cei mai mulţi la muncă, la birou. Captivată de peisajul siberian din Bucureşti, Liliana nici nu şi-a dat seama cum au trecut cele 20 de minute. Coboară din tramvai şi se grăbeşte să intre la metrou.
La Basarab, zeci de călători aşteaptă metroul spre Piaţa Victoriei. Prima garnitură ajunge în staţie în mai puţin de 5 minute, dar când uşile acestuia se deschid, constaţi că este ticsit cu oameni. Liliana abia reuşeste să se strecoare într-unul dintre vagoane, după ce a fugit de la o uşă la alta. Iar când în difuzoare se aude anunţul „Atenţie, se închid uşile!”, faţa ei se lipeşte de geamul uşii, presată de masa amorfă de suflete care se grăbesc s-ajungă la muncă. Şi rămâne aşa până la Piaţa Victoriei, când uşile se deschid şi câteva sute, poate chiar câteva mii de oameni năvălesc spre singura scară rulantă ce duce spre Magistrala 2. Liliana, la fel ca mulţi alţii, schimbă aici metroul. Dar, până să ajungă pe celălalt peron, are de aşteptat 5-6 minute pentru a urca scara rulantă.
„Aşa e în fiecare dimineaţă. Toată lumea urcă pe scara asta şi tot timpul pe care îl economisesc dacă alerg după autobuz, sau tramvai, îl pierd aici. M-am obişnuit. Aud mereu în difuzoare „Pentru un transport civilizat…, dar numai civilizat nu e asta, să mergi înghesuit, să te calce lumea pe picioare. Am noroc că nu sunt obligată să merg la muncă în costum, sau cu pantofi cu toc, că altfel aş fi ajuns şifonată toată şi cu încălţămintea ruptă„, povesteşte mai povesteşte Liliana.
Nu se poate urca în primul metrou care merge spre Pipera, este prea plin. La fel este şi următorul metrou, dar Liliana nu îşi mai poate permite să-l piardă şi pe acesta, aşa că se înghesuie şi reuşeşte să-şi facă loc printre ceilalţi călători.
„Uneori mă întreb câţi oameni au loc, oare, în aceste vagoane. Suntem incredibil de mulţi. Şi nu înţeleg de ce nu poate veni metroul la un interval de 1-2 minute. În Moscova, de exemplu, trenurile veneau la fiecare 59 de secunde şi nu mai era atâta aglomeraţie„, spune tânăra corporatistă, în timp ce în difuzoare se anunţă următoarea staţie – Aviatorilor.
În 10 minute, metroul ajunge la ultima staţie – Pipera. Dar pentru Liliana drumul continuă. Odată ieşită la suprafaţă, se grăbeşte să ajungă la staţia de microbuz. Este la un pas să cadă trotuarul acoperit cu gheaţă şi zăpadă, face slalom printre maşinile parcate, traversează bulevardul Dimitrie Pompeiu şi urcă în maşina care o va lăsa la intrarea în clădirea de sticlă unde lucrează.
„Am schimbat 3 mijloace de transport, tramvai, metrou, microbuz. Acesta este traseul meu zilnic, de luni până vineri şi câteodată şi în weekend. Fac 50-60 de minute, de acasă până la muncă. Dar uneori prind o aglomeraţie infernală aici, în Pipera. Şi ajung să parcurg cei 2 kilometri până la birou în acelaşi timp cât mi-a luat să ajung din Giuleşti în Pipera. Aici este şi linia de tren, iar când se pune bariera, practic, tot traficul este blocat chiar şi 30 de minute. Nu avem trotuare amenajate, să putem veni pe jos de la metrou la birou, nu sunt piste pentru biciclete, nu sunt parcări publice, este plin de bălţi, de gropi, de praf. Degeaba mă îmbrac frumos, dacă până ajung la birou mă umplu de noroi din cap până în picioare. Pierd două ore din viaţa mea pe drum. Dacă aş face doar o jumătate de oră, aş ajunge mult mai relaxată la birou, aş avea mai mult timp de odihnă, aş da un randament mai bun la muncă, aş fi mai zâmbitoare. Dimineaţa, mă uit în metrou, şi văd că toţi cei care venim în zona asta suntem trişti, posomorâţi. La capitolul infrastructură, în Pipera nu avem nimic, nici măcar borduri. Tot Bucureştiul e plin de borduri, în Pipera nici măcar din astea nu sunt„, spune cu amărăciune Liliana, înainte de a urca în clădirea de sticlă unde lucrează.
Este unul dintre cei 65.000 de corporatişti din Pipera. S-a avântat în urmă cu 4 ani în lumea multinaţionalelor, câutând drumul spre succes, spre o carieră care să-i permită să întreţină un copil, să achite facturile, să-şi cumpere o casă a ei, la fel ca oricare alt român. Dar acest drum spre strălucitoarele clădiri de oţel este scufundat, tot mai adânc, în mocirla românească al dezinteresului manifestat de primari, Primării, Guvern şi guvernanţi faţă de motorul economic al Capitalei, şi probabil al României. Deşi zona s-a dezvoltat cu o viteză ameţitoare, infrastructura a rămas la nivelul anilor ’80.
Liliana a semnat petiția #salvatipipera, cu speranța că lucrurile se vor schimba.
Cartierul de afaceri Pipera Sud este primul agregator de business din România. Sute de firme au aici sediul social, iar un calcul simplu arată că principalele branduri din zonă cumulează cifre de afaceri cât 2% din Produsul Intern Brut al ţării.
În antiteză cu performanța antreprenorială, de peste 3,5 miliarde de euro pe an, există multe lipsuri vizibile cu care se confruntă Pipera Sud. Infrastructura pietonală este deficitară, cea rutieră este depășită, iar transportul public, fie că vorbim de cel subteran sau de cel de suprafață, nu este optimizat. Totul se traduce printr-o frustrare generală a zecilor de mii de oameni care muncesc aici și, pragmatic, în timp social pierdut pentru toată lumea.
Cauzele sunt multiple. Cartierul de afaceri se află la confluența a trei administrații locale – Primăria Sectorului 2, Primăria Generală a Municipiului București și Primăria Orașului Voluntari –, iar acesta pare să fie principalul motiv pentru care nu a existat până acum un plan unitar de dezvoltare. Au existat în schimb doar proiecte punctuale, nearmonizate, care nu au putut să țina pasul cu investițiile private în clădirile de birouri și spațiile aferente acestora.
Campania #salvatipipera este o inițiativă a cotidianului Libertatea, susținută de Trustul de Presă Ringier România.
Trimite-ne imagini și videoclipuri la numărul de WhatsApp +40 0729.729.000 sau scrie-ne despre cum crezi tu că salvar trebui salvată Pipera la adresa de e-mail salvatipipera@libertatea.ro
Urmărește grupul de Facebook #salvatipipera și povestește-ne cum îți este afectată viața de zi cu zi din cauza nepăsării autorităților.
Implică-te! Semnează petiția #salvatipipera.