Cine I-a Ales Numele De Scenă Lui Romică Țociu și Cum A Fost Copilăria Lui: „Am Avut Parte De O Educație Spartană. Pedeapsa De Cele Mai Multe Ori Era...”

–Puțini știu că numele tău complet este Constantin Romeo Toma Țociu. Poate ne explici tu de ce Romică, și nu Titi sau Tomiță… Cine ți-a zis mai întâi Romică? Vreo poreclă ai avut vreodată?

-Nu prea am avut porecle, îmi amintesc că prin clasa a 8-a au început colegii să îmi spună „musca țețe” pentru că eram la fel ca acum, nu puteam să stau locului și eram peste tot, zum-zum. Romică am fost botezat pe vremea când lucram la brigada artistică, prin 80 și ceva. Atunci, toată lumea îmi spunea Toni, de la Toma. Prietenii mei nu mi-au spus niciodată Romeo, Romică sau Costică.

În momentul în care s-au împărțit rolurile și am fost întrebat cum mă cheamă, regizorului nu i-a plăcut Toni, i se părea că Romică de la Romeo era mai potrivit. Până atunci, eu am căutat un nume care să meargă cu Țociu, dar nu am găsit. De atunci, așa am rămas, Romică Țociu.

Cine i-a ales numele de scenă lui Romică Țociu și cum a arătat copilăria lui

–Hai să păstrăm ordinea cronologică, fiindcă mi se pare interesant să aflăm mai multe amănunte din viața ta! Deci, cum era Romică Țociu în copilărie?

-Romică Țociu din copilărie era la fel precum cel de acum, vesel, neastâmpărat și pus pe șotii. Mereu găseam scuze pentru lucrurile pe care nu le făceam bine, mereu ascundeam carnetul de note, ba mai spărgeam câte un geam… Copilării care se încheiau invariabil cu o chelfăneală zdravănă. Ba chiar îmi amintesc că în clasa a 10-a am fost prins fumând în baia școlii… Pedeapsa de cele mai multe ori era să fiu tuns la 0. De fiecare dată când luam vreo notă proastă sau făceam vreo prostie eram tuns la 0.

Recomandări

Drone kamikaze rusești surprinse deasupra Republicii Moldova, la doar 100 de metri de sol. Reacția Guvernului de la Chișinău

Când eram mai mic, făceam parte dintr-o gașcă de copii foarte cuminți, iar trăind într-o comunitate foarte restrânsă, se afla totul și evitam să facem prostii. Când am intrat la școală, mama afla foarte repede dacă nu eram cuminte, pentru că era verișoară primară cu directorul, iar asta a fost o tragedie pentru mine. În 30 de secunde, mama era la curent cu tot ce făceam, iar asta a continuat și la liceu, când mama cunoştea şi aici pe toată lumea. Pe mama, doamna Nadia, o știau toți copiii din cartier, pentru că, de la primul strănut, aceasta avea pregătită injecția cu penicilină, astea erau timpurile.

„Respectul pentru părinți a fost un lucru care mi-a rămas imprimat”

–Că ai fost un copil neastâmpărat tocmai mi-ai confirmat… Așadar, ai avut parte de o educație spartană?

-A fost spartană și nu am să uit niciodată asta! Educaţie pe care eu am refuzat să le-o imprim copiilor mei, pentru că m-ar fi urât toată viața. Dacă, Doamne ferește!, întârziai la masa de duminică, de la ora 12.30, era o nenorocire. A fost un calvar pentru mine, mai ales când am început să ies cu fetele duminica, abia ce puteam să ies din casă, că deja trebuia să fiu înapoi la masă.

Respectul pentru părinți a fost un lucru care mi-a rămas imprimat. Când se mânca, se mânca, iar când trebuia să îi ajutăm cu treburile casei, nimeni nu se opunea. Eu așa am și învățat să gătesc, pentru că o ajutam pe mama în bucătărie. Am și avut mult timp grijă de sora mea, Anca, mai mică decât mine cu aproape 6 ani, o duceam la grădiniţă, îi făceam codiţe… Aşa era viaţa pe atunci, cu cheia de gât!

Recomandări

George Simion, trei priorități ca președinte și pe cine ar numi la SRI și SIE: „Păstrăm echilibrul de gen”

Ce fel de adolescent a fost Romică Țociu

–Ca adolescent cum erai? Te-ai afirmat încă de pe atunci, erai sufletul petrecerii, se dădeau fetele în vânt după tine?

-Da, eram sufletul petrecerii, dar asta și pentru că majoritatea petrecerilor se făceau la mine. Asta se întâmpla pentru că eram singurul din cartier ai cărui părinți lucrau în aceeași tură. Petrecerea putea să înceapă la 8 dimineața și se termina la ora 15, pentru că părinții mei veneau înapoi acasă la 16.30-17.00. Aveam un semnal pentru prietenii mei, ei stăteau toți după bloc și când vedeau de trei ori lumina
aprinzându-se şi stingându-se, însemna că pot veni.

Problema era că eu aveam același traseu cu mama către școală, şi aici intervenea un mic artificiu – plecam împreună şi eu, ba uitam un caiet, ba mă durea burta, ba mi se făcea rău şi mă întorceam acasă. Alteori mergeam chiar mai departe și coboram la stația unde trebuia să mă vadă mama coborât și apoi luam o altă mașină și mă întorceam jumătate de oră înapoi. Ce să mai, eram disperat după petreceri.