REPORTAJ ÎN TABERELE PALESTINIENE. În 2023, aproape că n-a fost zi fără morți între israelieni și palestinieni. „Viaţa mea e ca o tortură”. Ce i-au spus unui reporter Libertatea refugiații prinși între grupările armate 

• Trăim cea mai sângeroasă săptămână de conflict israeliano-palestinian din istorie, spun experții în politică externă din toată lumea. De sâmbătă, 7 octombrie, peste 1.300 de israelieni au fost uciși în atacuri teroriste și peste 1.800 palestinieni au murit în Fâșia Gaza, sub bombardamentul care a urmat, al armatei israeliene.
• Libertatea relatează din taberele de refugiați Qalandia și Aida, de lângă orașul Ramallah, respectiv Betleem, din Cisiordania, despre viața celor care trăiesc aici.
• Reporterul ziarului a fost în vara lui 2023 și în celelalte două mari orașe devastate de conflictele militare din ultimul an, Jenin și Nablus, din Cisiordania (West Bank). 
• Orașele mari din Cisiordania sunt văzute ca rezistența „martiră” de către palestinieni, în timp ce israelienii le consideră celule de terorism. 
• Atacurile de sâmbătă dimineață, 7 octombrie, au fost lansate însă nu de aici, ci de către organizația teroristă Hamas din Fâșia Gaza, teritoriul de 360 km pătrați, în care trăiesc peste două milioane de oameni și care a fost separat de Cisiordania în 1948.
• După atacul din Fâșia Gaza, un blocaj complet a avut loc și în Cisiordania, cu o prezență militară puternică. Localnicii se așteaptă la atacuri atât din partea coloniștilor israelieni, cât și din partea „lupilor singuratici” palestinieni. 
• Cel puțin 5 palestinieni au fost împușcați mortal în Cisiordania, după ce au început și aici violențele.

Tabere de refugiaţi, rezistenţă armată, ziduri de nouă metri înălţime, înnegrite de bombe, şi colonii pe care unii le dispreţuiesc, iar alţii le cultivă. 

„Haram! Haram!” (păcat, n.r.), mă ceartă un copil de vreo opt ani şi arată încruntat către piercing-urile mele din bărbie şi din ureche. Apoi continuă, dublat de semne ample ale mâinilor şi de o bătaie fermă cu piciorul în pământ, să-mi transmită ceea ce pare a fi un ultimatum: „Dă-le jos!”. „Mai târziu, la hotel”, încerc să-l păcălesc. „Nu, nu! Acum! Altfel…” şi trasează cu degetul arătător o linie orizontală, doar imaginară, în jurul gâtului.

Este începutul lunii august și sunt în tabăra de refugiaţi Qalandia, la doar 6 kilometri distanţă de oraşul Ramallah, capitala administrativă a Cisiordaniei. 

„La ilaha illa Allah”

Copilul a uitat repede de piercinguri, mă conduce pe străduţe, batem palma, ne schimonosim şi râdem. Încearcă să mă înveţe, pe silabe, ceea ce pare a fi o poezie melodioasă: „La ilaha illa Allah” (Nu există niciun Dumnezeu cu adevărat demn de adorare în afară de Allah, n.r.). Nu e o joacă de-a convertirea, ci felul acestui copil de a crea o punte între noi, într-un loc care funcţionează mai degrabă în logica „noi versus ei”.

Anul acesta, conflictul israeliano-palestinian a marcat cu sânge aproape fiecare zi din calendar. Încă dinaintea atacului Hamas de sâmbătă, 7 octombrie, peste 200 de palestinieni şi aproape 30 de israelieni îşi pierduseră viaţa în 2023. Și era deja cel mai mare număr de morţi din ultimii 20 de ani, potrivit ONU, preluat de Al Jazeera.

După atacul care a luat prin surprindere forțele de ordine israeliene, s-au adăugat alți 1.300 de israelieni și peste 1.800 de palestinieni uciși.

Tonul generic al autorităților palestiniene era amenințător în vară, când a fost organizată întâlnirea cu ziariștii din România. Premierul palestinian Mohammad Shtayyeh a acuzat Guvernul Netanyahu că „prin schimbarea regulilor de luptă, acest guvern israelian a făcut ca uciderea să fie mai ușoară”. 

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 10

„Viaţa mea e ca o tortură”

În tabăra de refugiaţi Qalandia, existența de zi cu zi aduce mai multe provocări mărunte și apăsătoare, dincolo de declaraţiile liderilor. „Viaţa mea e ca o tortură”, e tatuat pe antebraţul lui Samir Kusbeh. Tatuajul e făcut în închisoare. 

Bărbatul de 62 de ani a fost arestat de mai multe ori de autorităţile israeliene. „Eram membru Fatah, responsabil cu rezistenţa.” În total, zice că a petrecut 3 ani în spatele gratiilor. „Înainte de evenimente importante, mă arestau preventiv, sub motive administrative”, susţine. 

Fatah este unul dintre cele patru principale partide politice tradiţionale palestiniene, alături de Hamas, Jihadul Islamic și Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei. 

„Spre deosebire de Hamas, Fatah recunoaște Israelul și vrea să construiască o soluție cu două state”, îi descrie revista Foreign Policy într-o recentă trecere în revistă a „mișcărilor palestiniene și a altor facțiuni antiisraeliene”.

Bărbatul îşi aminteşte că, atunci când i-a văzut mesajul de pe mână,  „Viaţa mea e ca o tortură”, gardianul unei închisori i-ar fi spus: „Sper că toată viaţa ta să rămână aşa”.

Într-un fel amar, Samir Kusbeh îi dă acum dreptate gardianului. În ultimii ani, trei dintre copiii săi au fost ucişi în confruntări, durerea a imobilizat-o pe soţia sa, iar el se simte din ce în ce mai neputincios. De când se ştie, nu s-au schimbat prea multe lucruri în această tabără de refugiaţi.

„M-am născut aici, după ce familia mea a fost evacuată din satul Barfiliya, în 1948. Şi aici am rămas…”

Anunţ pe poarta şcolii: Interzis arme

Tabăra a fost înfiinţată în anul 1949, pentru a aduna palestinieni din Ierusalim și din satele din jur, ale căror case rămăseseră de partea israeliană a liniilor de armistițiu. Perimetrul are 35 de hectare şi adăposteşte 16.000 de persoane, 5.400 de copii, 1.200 de şcolari. 

Există un fel de dispensar, există frizerie, restaurant, măcelărie, câteva tarabe improvizate cu produse alimentare şi câteva magazine cu acareturi, inclusiv shisha. 

În cimitir, o zonă specială pentru „martiri”, cum sunt numiți palestinienii decedaţi în urma confruntărilor cu militarii israelieni. Linia de fractură a urii reciproce o simți peste tot. Doar pe poarta de intrare a celor două şcoli, un semn ce ilustrează un pistol tăiat cu o linie oblică îi învaţă pe copii că armele sunt interzise.

„Checkpoint Qalandia”

Tabăra se află la 10 kilometri de Ierusalim. Drumul e însă o dovadă a relativităţii timpului. Cei 10 kilometri pot fi parcurşi fie într-o oră, fie în 5-6 ore. Totul depinde de cât de suspicioşi sunt militarii israelieni, care au autoritatea de a opri maşini pentru control. Din 2005, pe drum a fost înfiinţat un punct de control pentru a supraveghea trecerea oamenilor şi a maşinilor.

Acesta e „Checkpoint Qalandia”. Punctul de control Qalandia, cel mai mare şi mai aglomerat din ţară. De o parte şi de alta, turnuri cu soldaţi israelieni care veghează din spatele unor geamuri antiglonţ. Ziduri de beton, înalte de nouă metri, carbonizate de bombe incendiare, pline de găuri de gloanţe şi colorate cu graffiti. Linia de fractură colorată a urii reciproce.

Punctul a fost înfiinţat după ultima mare revoltă a palestinienilor până azi şi a devenit un loc frecvent al confruntărilor armate. Cea mai recentă a avut loc pe 21 septembrie 2023. 

Jurnaliştii de la Reuters compară locul cu Checkpoint Charlie, simbolul divizării dintre Berlinul de Est şi cel de Vest. Pentru israelieni, e doar unul dintre locurile prin care potenţialii atacatori sunt filtraţi înainte de a ajunge la Ierusalim. 

Palestinienii spun că e o umilinţă zilnică pe care trebuie să o îndure pentru a ajunge la serviciu, la familie, la şcoală sau la programările medicale.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 5

Checkpoint Qalandia face parte dintr-un sistem de puncte de control şi de ziduri în Cisiordania. Reţeaua de betoane înalte de 9 metri, cu sârmă ghimpată şi paznici cu arme, e un coşmar zilnic în viaţa celor care locuiesc în apropiere: zidul muşcă din teritoriul stabilit a fi sub control palestinian în 1949, în urma războiului arabo-israelian. 

Astfel, betoanele au transformat complet viaţa palestinienilor rămaşi între zid şi „linia verde” de demarcaţie între teritoriile israeliene şi palestiniene.

În ultimii 30 de ani, administrarea teritoriului palestinian s-a complicat şi mai mult. Acordurile de la Oslo, iniţiate formal pe 13 septembrie 1993 prin semnarea unei declaraţii comune între premierul israelian Ițhak Rabin şi Mahmoud Abbas, din partea Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, au împărţit teritoriul în trei zone discontinue: A, B şi C.

ABC-ul Cisiordaniei

• Zona A reprezintă 18% din Cisiordania. Palestinienii controlează majoritatea afacerilor din această zonă, inclusiv securitatea internă. 
• În zona B, care cuprinde aproximativ 21% din Cisiordania, palestinienii controlează educația, sănătatea și economia. În ambele zone, autoritățile israeliene dețin controlul deplin al securității externe. Asta înseamnă că armata israeliană are dreptul de a intra în orice moment, de obicei pentru a face raiduri în locuințe sau pentru a reține persoane din motive de securitate. 
• Zona C este cea mai mare secțiune din Cisiordania, cuprinzând aproximativ 60% din teritoriul palestinian. Aici, controlul din partea Israelului este aproape complet, acoperind problemele de securitate internă și de ordine publică, precum și problemele de afaceri civile. 450.000 de israelieni trăiesc aici, în colonii pe care ONU sau UE le consideră ilegale.

Linia de fractură a urii reciproce

Diferenţele de administrare se văd cel mai bine în teren. În zona C, chiar şi întâlnirile paşnice dintre palestinieni şi israelieni păstrează o uşoară încordare. 

Scurt exemplu: în autocarul în care mă aflu, sub tutelă palestiniană, unui pasager i se face rău pe autostradă. Primul ajutor este asigurat de un paramedic venit cu o ambulanţă israeliană. În timp ce acordă primul ajutor, paramedicul e atras în acest dialog cu un alt pasager: „De unde eşti?”. „De aici.” „Nu, nu, unde te-ai născut?” „În Canada.” „Normal, niciunul nu sunteţi născuţi pe pământul acesta”.  Linia de fractură a suspiciunii reciproce.

O seară oarecare în capitala Ramallah, aflată în zona A, arată efervescenţa unui oraş din lumea arabă: spectacole publice cu muzică tradiţională, clovni şi face painting, comercianţi de gablonţuri meşteşugite local sau tarabe de fast-food oriental şi occidental. Trafic aglomerat, centre comerciale, hoteluri de cinci stele, ca într-un oraş mare. 

Cum arată Ramallah după atentatele Hamas 

Astăzi, după atacurile teroriste ale Hamas, tensiunea s-a întins și în Ramallah. O descrie jurnalista Fatima AbdulKari de la The Guardian, într-o opinie publicată pe 10 octombrie: 

„Străzile sunt ciudate. Oamenii sunt șocați și uimiți de atacul proactiv, bine planificat și coordonat lansat de grupările militante din Gaza. Atacul a fost urmat imediat de impunerea unui blocaj complet, care întărește strânsoarea asupra vieții de zi cu zi a locuitorilor din Cisiordania, limitându-ne mișcările și intensificând limitările privind accesul la serviciile și resursele esențiale”.

„O prezență militară puternică converge în zonă și ne așteptăm la o escaladare a numărului și a atacurilor violente ale coloniștilor. Așteptați-vă, de asemenea, la mai multe atacuri de lupi singuratici din partea palestinienilor împotriva posturilor militare sau a coloniștilor, inevitabile dată fiind gravitatea numărului de victime”, mai scrie jurnalista, care subliniază că atacul Hamas asupra israelienilor este un afront adus umanității.  

Satul palestinian plin cu americani

La doar 24 de kilometri în nord de Ramallah, în localitatea Turmus Ayya, stilul de viaţă al locuitorilor se schimbă.

Yasser al Khan are 55 de ani şi este avocat. În ultimii 35 de ani a locuit în Chicago, în Statele Unite ale Americii. Are şi cetăţenie americană, dar spune că s-a întors pentru a-şi cheltui pensia acasă. „80% dintre oamenii din paşnicul oraş Turmus Ayya sunt cetăţeni americani”, spune el. 

Mergem împreună la periferia micului oraş, de pe dealurile căreia se poate vedea o colonie israeliană. Colonia se numeşte Shilo şi a fost înfiinţată în 1978. Dintre cele trei colonii care înconjoară oraşul, aceasta este cea mai veche.

Pe 21 iunie 2023, un grup de colonişti din colonia Shilo a atacat mica localitate palestiniană. 10 răniţi şi un decedat. Grupul a ars 30 de case, 60 de maşini şi a deschis focul asupra locuitorilor. 

Atacul a fost o răzbunare pentru uciderea, cu o zi înainte, a patru civili israelieni în apropierea unei alte așezări din Cisiordania. Care, în aceeaşi spirală a violenţei, a fost un răspuns la un raid militar israelian în Jenin, soldat cu moartea a nouă persoane, inclusiv a unui tânăr de 15 ani.

„Nu credeam că voi mai putea ieşi în viaţă din casă”

Khadija Abu Awad, în vârstă de 75 de ani, e una dintre victimele atacului. Acum, pe terenul său au mai rămas în picioare doar pereţii negri ai casei în care locuia şi trei buchete de cactuşi. Restul, scrum. 

„Erau o mulţime, au venit dintr-odată. S-au urcat pe casă, pe ferestre, la început credeam că e un cutremur. Eram îngrozită! Nu credeam că voi mai putea ieşi în viaţă din casă. Apoi au început să dea foc. Eu am leşinat şi am căzut. Am avut noroc că oamenii din oraş au venit şi m-au scos din casă. Era foarte mult fum…”, îşi aminteşte femeia.

„Noi suntem un oraş atât de paşnic. Nouă nu ne este permis de lege să avem arme, însă coloniştii vin şi ne atacă în casele noastre. Aşa că nu putem nici măcar să ne apărăm”, spune avocatul Yasser al Khan. 

Care e, spune palestinianul, motivaţia „celorlalți”? „Ideologia, care spune că acesta este pământul promis. Aşa că ei vor să alunge oamenii din fiecare casă palestiniană şi să preia proprietăţile”, acuză bărbatul.

Acesta susţine că atacatorii fac parte din grupul «Hilltop Youth», o organizație de coloniști naționaliști, religioși, de linie dură, cu mai multe avanposturi în Cisiordania, arată Al Jazeera într-un documentar despre radicalizarea tinerilor israelieni din colonii.

Pe linia de fractură există însă o constatare comună: radicalizarea – atât a israelienilor, cât și a palestinienilor – a escaladat pe un fond întreținut de guvernul de extremă dreapta al lui Benjamin Netanyahu. Acesta nu a creat condiții de negociere a păcii între cele două state, o spun atât opoziția israeliană, cât și palestinienii. 

„Rezistenţa prin educaţie”

„Rezistenţa prin educaţie” e inscripția care deschide uşa taberei de refugiaţi Aida din Betleem, aflată la 10 kilometri în sudul Ierusalimului. La intrare se află o cheie enormă, așezată în vârful unei structuri construite pentru a semăna cu o încuietoare veche. „Cheia întoarcerii” e trăsătura definitorie a taberei și un punct de reper cunoscut în afara granițelor taberei, în tot orașul Betleem.

Tabăra Aida se întinde pe doar 7 hectare şi a fost înfiinţată în 1950, pentru refugiaţii din regiunile de lângă Ierusalim şi Hebron. Astăzi, găzduieşte 7.100 de refugiaţi dintre care 2.470 de minori şi 450 de şcolari. 

Există o singură școală aici, dar e o şcoală modernă. Administratorii taberei ne spun că educaţia e prioritatea tuturor din această tabără. Centrul de tineret din Aida organizează expoziţii, periodice, ateliere de fotografie, filmografie, muzică şi teatru. 

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 11

La umbra zidului care mărgineşte tabăra există un nou teren de fotbal şi chiar o echipă de fete.

Atelierele de creativitate dau roade: zidurile clădirilor sunt colorate cu graffiti şi picturi artistice. La maşinile cu gheară controlată prin joystick, pe lângă premii sub formă de ursuleţi, se mai pot câştiga un pachet de ţigări, precum și bancnote de 10 euro sau 20 de dolari.

Mohamed Amer Odeh: „Cei mai mulți dintre ei îşi doresc pacea, dar nu știu cum s-o obţină”

În august, Mohamed Amer Odeh, ambasador în cadrul biroului preşedintelui Autorităţii Palestiniene şi responsabil cu relaţiile israeliano-palestiniene, era optimist cu privire la viitor. El i-a vorbit reporterului despre dialog: 

„Ne-am dat seama că recunoaşterea ONU a Palestinei nu înseamnă nimic, pentru că nu avem forţă să o implementăm. Aşa că ne-am propus să vedem un partener de discuţie în societatea israeliană, nu în autorităţi. Am călătorit şi ne-am întâlnit cu mulţi israelieni. Cei mai mulți dintre ei îşi doresc pacea, dar nu știu cum s-o obţină. Din acest motiv, lucrăm îndeaproape cu ei – mai ales cu cei care sunt victime ale proiectului colonialist – pentru a ajunge la o soluţie prin negociere”, spunea Mohamed Amer Odeh.

David Grossman: „Israelul după război va fi mult mai de dreapta”

Astăzi, societatea israeliană este însă îndurerată și cere răzbunare. „Desigur, ocupația constituie o crimă, dar să legi sute de civili, copii și părinți, bătrâni și bolnavi și să treci de la unul la altul pentru a-i împușca cu sânge rece este o crimă mai îngrozitoare. Chiar și în ierarhia răului există un fel de gradație. Există grade de gravitate a răului pe care bunul-simț și sentimentul natural le pot distinge”, susține scriitorul  David Grossman, într-un articol publicat în România în Spotmedia. 

El crede că „Israelul după război va fi mult mai de dreapta, mai agresiv și, de asemenea, rasist”. 

Premierul Shtayyeh: „Palestinienii au tot dreptul să se apere”

La rândul său, premierul Mohammad Shtayyeh spunea în august, în fața jurnaliștilor români, că „Israelul, ca putere colonială, este 100% responsabil pentru toate agresiunile și crimele care au avut loc pe teritoriul palestinian. Palestinienii au tot dreptul să se apere.”

Discursul său de atunci a fost repetat acum, în ultimele 5 zile, atât de oficialii din Palestina, cât și de militanții teroriști care au lansat atacurile sângeroase asupra israelienilor. 

• Libertatea a scris recent despre cele mai importante grupări ale „rezistenței”, „Brigăzile Jeninului” şi „Adăpostul Leilor”, ai căror membri au participat la mai multe atacuri asupra punctelor de control, a militarilor sau a coloniilor israeliene. Grupările se bucură de un sprijin tot mai mare în rândul palestinienilor. Oamenii și-au pierdut încrederea în politicieni și cred mai degrabă în rezistența armată, după cum a descris Al Jazeera tabloul. 

Ultima săptămână arată eșecul tragic al acestui dialog. Linia de fractură e tot acolo, în pământul unde s-au născut trei dintre marile credințe ale lumii, copleșit astăzi de lipsa de speranță pentru ceea ce toate trei iubesc: pacea.

Urmărește-ne pe Google News